— Ei sunt prietenii pe care-i aşteptam, Loial, începu el. Ea e Nynaeve, Meştereasa din satul meu. Perrin. Şi ea e Egwene.
— Ah, da, tună Loial. Egwene. Rand a vorbit mult despre dumneata. Da. Eu sunt Loial.
— E Ogier, explică Rand, iar ceilalţi rămaseră la fel de uimiţi, dar din alta pricină. Chiar şi după ce văzuseră Pieriţi şi troloci în carne şi oase, era la fel de straniu să întâlnească o legendă vie. Amintindu-şi de prima sa reacţie la vederea lui Loial, zâmbi uşor. Prietenii săi se descurcau mai bine decât el.
Loial îşi plimbă privirea asupra chipurilor tulburate, dar Rand se gândi că pesemne nici nu bagă de seamă uimirea lor, faţă de ura mulţimii care-i strigase: „Troloc!”
— Dar femeia Aes Sedai, Rand? întrebă Ogierul.
— E sus cu Mat.
Ogierul ridică gânditor dintr-o sprânceană groasă.
— Înseamnă că e bolnav. Propun să ne aşezăm cu toţii. O să vină şi ea? Da. Atunci nu putem decât să aşteptăm.
După ce se aşezară, s-ar fi zis că tuturor celor din Emond’s Field li se luase o piatră de pe inimă, iar faptul că şedeau într-un scaun moale, cu foc în cămin şi cu o pisică încolăcită alături, părea să-i facă să se simtă acasă. De îndată ce se aşezară comod, cu toţii începură să-i pună întrebări Ogierului. Spre mirarea lui Rand, primul care deschise gura fu Perrin.
— Ce e acela un stedding, Loial? Un loc de refugiu, aşa cum spun poveştile?
Era foarte încordat, de parcă întrebarea sa ar fi avut o pricină ascunsă.
Loial le povesti cu bucurie despre stedding şi despre cum ajunsese la Binecuvântarea Reginei şi ce văzuse în călătoriile sale. Curând, Rand se lăsă pe spate, ascultând doar cu o ureche. Aflase deja toate aceste amănunte. Lui Loial îi plăcea să vorbească, şi să vorbească mult atunci când avea prilejul, deşi părea să creadă că o poveste trebuia începută cu două sau trei sute de ani înainte, pentru a fi pe deplin înţeleasă. Percepţia lui despre timp era foarte ciudată: o perioadă de trei sute de ani i se părea numai bună pentru o poveste sau o lămurire. De fiecare dată când vorbea despre plecarea din stedding, părea să se fi întâmplat cu numai câteva luni în urmă, dar, până la urmă, reieşi că plecase de mai bine de trei ani.
Gândurile lui Rand se îndreptară înspre Mat. „Un pumnal. Un nenorocit de cuţit, care s-ar putea să-l omoare numai pentru că l-a luat cu el. Lumină, nu mai vreau aventuri. Dacă ea poate să-l vindece, ar trebui să plecăm cu toţii… dar nu acasă. Acasă nu pot merge. Undeva. O să mergem undeva unde n-a auzit nimeni de Aes Sedai sau de Cel Întunecat. Undeva.”
Uşa se deschise, iar preţ de o clipă Rand crezu că avea vedenii. Apăru Mat, clipind des, cu surtucul încheiat până sus şi cu eşarfa cea neagră trasă pe ochi. Apoi Rand o văzu şi pe Moiraine, cu mâna pe umărul băiatului, şi pe Lan în spatele lor. Femeia îl urmarea cu mare grijă pe Mat, ca pe cineva care tocmai se dăduse jos din pat după boală. Ca întotdeauna, Lan urmărea totul în jur, cu toate că părea să nu fie atent la nimic.
Mat părea să nu fi fost nici o zi bolnav. Primul său zâmbet, şovăitor, se adresă tuturor, deşi se preschimbă într-o expresie de uluire la vederea lui Loial, de parcă era prima dată când dădea cu ochii de Ogier. Ridicând din umeri şi scuturându-se, se întoarse îndărăt către prietenii săi.
— Eu… ăăă… adică… începu el, apoi inspiră adânc. Se… ăăă… se pare că m-am purtat… ăăă… cam ciudat. De fapt, nu prea-mi amintesc mare lucru. Se uită stânjenit la Moiraine, dar ea îi zâmbi încrezător, iar el continuă: După Whitebridge, totul e în ceaţă. Thom şi… Se înfioră, şi trecu repede mai departe.
— Cu cât m-am îndepărtat mai mult de Whitebridge, cu atât totul s-a tulburat şi mai tare. Nici nu-mi amintesc când am ajuns în Caemlyn, mărturisi el, privindu-l pieziş pe Loial. Chiar nu-mi amintesc. Moiraine Sedai spune ca eu… sus… adică… ăăă… Apoi rânji şi, brusc, redeveni el însuşi. Doar n-o să mă scoateţi vinovat pentru ce-am făcut cât am fost nebun, nu?
— Dintotdeauna ai fost nebun, replica Perrin, şi pentru o clipă şi el păru să fi redevenit el însuşi.
— Nu, îl linişti Nynaeve, cu lacrimi în ochi, dar zâmbind. Nimeni nu te scoate vinovat.
Atunci Rand şi Egwene începură să vorbească în acelaşi timp, spunându-i lui Mat cât erau de fericiţi să-l vadă pe picioare şi cât de bine arăta, tachinându-l puţin şi afirmând că nădăjduiau să fi terminat cu farsele, acum că i se jucase şi lui una atât de urâtă. Mat le dădu replica, în timp ce-şi lua un scaun, şugubăţ ca întotdeauna. Însă când se aşeză, cu acelaşi rânjet pe faţă, îşi duse mâna ca din instinct la surtuc, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că încă avea la cingătoare un anumit obiect, iar lui Rand i se tăie respiraţia.
— Da, vorbi încet Moiraine, tot mai are pumnalul.
Ceilalţi încă râdeau şi vorbeau tare, dar ea observase momentul lui de tulburare şi care fusese pricina. Veni mai aproape de scaunul lui, pentru a nu trebui să ridice glasul.
— Nu pot să i-l iau, decât dacă vreau să-l omor. A fost legat de el de prea multa vreme, astfel că a devenit foarte puternic. Lanţul trebuie desprins în Tar Valon; eu singură n-o pot face, nici măcar cu un angreal.
— Dar nu mai pare bolnav, observă Rand, apoi îşi aduse aminte de ceva şi ridică ochii spre ea. Câtă vreme încă mai are pumnalul, Pieriţii o să ştie unde suntem. Şi unele Iscoade ale Celui Întunecat. Aşa ai zis.
— Am rezolvat asta, într-o oarecare măsură. De-acum, dacă ajung îndeajuns de aproape pentru a simţi chemarea, înseamnă ca oricum vor fi pe urmele noastre. Am îndepărtat pecetea răului şi am făcut tot ce am putut ca să-i încetinesc întoarcerea, dar până la urmă se va ivi din nou, cu timpul, dacă nu primeşte ajutor din Tar Valon.
— Ce bine că tocmai acolo mergem, nu?
În glasul lui se strecurase o umbră de resemnare şi nădejdea slabă că ar fi putut fi altfel, şi i se păru că tocmai din această pricină ea îi aruncă o privire dură, înainte să se îndepărteze.
Loial se şi ridicase în picioare, făcându-i o plecăciune.
— Eu sunt Loial, fiul lui Arent, fiul lui Halan, Aes Sedai. Fie ca toţi cei care slujesc Lumina să-şi găsească pacea în stedding.
— Îţi mulţumesc, Loial, fiu al lui Arent, răspunse sec Moiraine, dar în locul dumitale n-aş folosi acest salut. Cred că sunt cam douăzeci de Aes Sedai în Caemlyn, în acest moment, şi toate, în afară de mine, fac parte din Ajah Roşie.
Loial încuviinţă gânditor, de parcă înţelegea, dar Rand clătina din cap, tulburat; „Orbi-m-ar Lumina, dacă pricep ce vrea să zică”.
— E ciudat să te-ntâlnesc aici, continuă Moiraine. În ultimii ani, puţini Ogieri îşi mai părăsesc steddingul.
— Străvechile poveşti m-au atras, Aes Sedai. Cărţile de demult mi-au umplut mintea nevrednică de imagini. Vreau să vad desişurile. Şi oraşele pe care noi le-am construit. Pare-mi-se că nu multe dintre ele mai sunt încă în picioare, însă chiar dacă un aşezământ nu face cât un copac, tot merită văzut. Fruntaşii mă consideră ciudat pentru că vreau să călătoresc, dar aşa a fost de când mă ştiu. Niciunul dintre ei nu crede să fie ceva demn de văzut în afara steddingului. Poate când mă întorc şi le povestesc ce am văzut, o să se răzgândească. Sper. Cu timpul.
— Poate că da, spuse liniştită Moiraine. Acum, Loial, trebuie să mă ierţi pentru că sunt aşa de repezită. Ăsta-i defectul oamenilor, o ştiu. Eu şi tovarăşii mei nu putem pierde nici o clipă, ci trebuie să ne gândim unde plecăm mai departe. Te rog, lasă-ne singuri…
De data asta, Loial era cel tulburat. Rand îi sări în ajutor.
— Vine cu noi. I-am făgăduit-o.
Moiraine rămase cu ochii la Ogier de parca n-ar fi auzit, dar, în cele din urmă, încuviinţă.