— Roata ţese după cum îi este voia, murmură ea. Lan, ai grijă să nu fim luaţi prin surprindere.
Străjerul ieşi din încăpere în tăcere. Nu se auzi decât zgomotul uşii care se închise în urma lui. Plecarea lui avu efectul unui semnal; toate discuţiile încetară. Moiraine se duse lângă cămin, iar când se întoarse spre ei, toate privirile erau aţintite asupra sa. Cât ar fi fost de scundă la trup, prezenţa ei domina încăperea.
— Nu mai putem rămâne în Caemlyn prea multă vreme, şi nu suntem în siguranţa aici. Ochii Celui Întunecat sunt deja în oraş. Încă n-au găsit ce căutau, altfel totul s-ar fi terminat, deja. Asta-i bine pentru noi. Am luat măsuri pentru a-i ţine departe şi, până să-şi dea Cel Întunecat seama că a rămas o parte a oraşului în care şobolanii nu mai pot pătrunde, noi vom fi plecat deja. Însă dacă aş încerca să fac acelaşi lucru pentru oameni, ar fi ca şi cum i-aş pofti încoace pe Myrddraali, şi mai sunt în oraş şi Copii ai Luminii, care-i caută pe Egwene şi pe Perrin.
Rand scoase un sunet de uimire, iar Moiraine ridică dintr-o sprinceană, întrebător.
— Credeam că ne caută pe Mat şi pe mine, exclamă el.
Explicaţia o făcu pe femeia Aes Sedai să ridice ambele sprâncene.
— Şi ce te-a făcut să crezi asta?
— L-am auzit pe unul spunând că era în căutarea cuiva din Ţinutul celor Două Râuri. Iscoade ale Celui Întunecat, după câte spunea el. Ce era să cred? Cu tot ce s-a-ntâmplat, mă simt norocos că încă mai pot judeca limpede.
— Ştiu c-a fost greu, Rand, interveni Loial, dar sunt convins că puteai înţelege mai bine. Copiii Luminii le urăsc pe Aes Sedai. Elaida n-ar…
— Elaida? îl întrerupse brusc Moiraine. Ce are Elaida Sedai de-a face cu toate astea?
Se uita atât de intens la Rand, încât lui îi venea să intre în pământ.
— A vrut să mă bage în temniţă, mărturisi el, fără prea mare tragere de inimă. Nu voiam decât să-l văd pe Logain, dar ea nu m-a crezut că ajunsesem în Grădinile Palatului, cu Gawyn şi Elayne, dintr-o pură întâmplare.
Cu toţii se holbau la el ca la o ciudăţenie, în afară de Loial.
— Regina Morgase mi-a dat drumul. A zis că nu era nici o dovadă că aş fi avut intenţii rele şi că ea vrea să respecte legea, indiferent de bănuielile Elaidei.
Clătină din cap, când amintirea lui Morgase, în toată strălucirea sa, îl făcu pentru o clipă să uite de privirile pe care i le aruncau ceilalţi.
— Vă vine să credeţi că m-am întâlnit cu o Regină? E frumoasă, ca Reginele din poveşti. La fel şi Elayne. Iar Gawyn… cred că ţi-ar plăcea Gawyn, Perrin. Perrin? Mat?
Toată lumea îl privea cu ochi mari, ca mai înainte.
— Sânge şi cenuşă, dar n-am făcut decât să mă caţăr pe un zid, ca să-l văd pe falsul Dragon. N-am făcut nimic rău.
— Asta zic şi eu, şi nimeni nu mă crede, replică Mat, fără nici o expresie, deşi începuse brusc să rânjească.
— Şi cine-i Elayne? întrebă Egwene, cu un glas în aparenţă foarte calm.
Moiraine murmură ceva, supărată.
— O Regină, spuse Perrin, clătinând din cap. Chiar c-ai avut parte de aventuri. Noi nu i-am întâlnit decât pe Spoitori şi câteva Mantii Albe.
Rand băgă de seamă că-şi ferea privirea de Moiraine. Perrin îşi atinse vânătăile de pe faţă şi sfârşi vorba:
— Una peste alta, a fost mai plăcut să cântăm cu Spoitorii, decât s-avem de-a face cu Mantiile Albe.
— Pribegii trăiesc numai pentru cântecele lor, începu Loial să povestească. Pentru toate cântecele, de fapt. Cel puţin pentru a le căuta. Acum câţiva ani am întâlnit nişte Tuatha’an care voiau să înveţe cântecele cu care descântăm copacii. Numai că, în ultima vreme, copacii nu prea mai vor s-asculte, şi puţini Ogieri mai învaţă aceste cântece. Eu am o fărâmă de înzestrare, aşa că Fruntaşul Arent a stăruit. I-am învăţat şi pe Tuatha’an cât am putut de multe, dar copacii nu-i ascultă niciodată pe oameni. Pentru Pribegi erau numai nişte cântece ca oricare altele, la fel de bine primite, de vreme ce niciunul nu era cântecul pe care-l căutau. Aşa îi şi spun ei conducătorului fiecărei cete: Căutătorul. Câteodată vin şi în steddingul Shangtai. Nu-s mulţi oameni care să treacă pe acolo.
— Loial, te rog, îl întrerupse Moiraine, dar el îşi drese brusc vocea şi continuă, vorbind foarte repede, cu glasul său înfundat, de parcă i-ar fi fost frică să nu-l întrerupă din nou.
— Tocmai mi-am amintit ceva, Aes Sedai, ceva ce am vrut dintotdeauna să aflu de la una ca dumneata, de vreme ce în Tar Valon se ştiu multe lucruri şi sunt biblioteci măreţe, iar acum că te-am întâlnit… îmi dai voie?
— Da, dar pe scurt, te rog, răspunse ea pe un ton grăbit.
— Pe scurt, repetă Loial, de parcă se întreba ce-o mai fi însemnând şi asta. Da. Bine. Pe scurt. Cu câtva timp în urmă, în steddingul Shangtai a sosit un bărbat. Asta nu era ceva prea ciudat, la momentul respectiv, pentru că erau mulţi refugiaţi care se ascundeau în Osia Lumii, ferindu-se de ceea ce voi, oamenii, numiţi războaiele cu Aielii.
Rand zâmbi. „Cu câtva timp în urma” însemna, pentru Ogier, o perioadă de vreo douăzeci de ani.
— Era pe moarte, deşi nu avea nici o rană şi niciun semn. Fruntaşii s-au gândit că ar fi putut fi ceva provocat de către Aes Sedai, continuă Loial, scuzându-se din priviri faţă de Moiraine, de vreme ce el s-a însănătoşit foarte repede, după ce-a ajuns în stedding. În câteva luni. Într-o noapte, a plecat fără nici o vorba; s-a strecurat pur şi simplu afară, după ivirea lunii. El trase cu ochiul la chipul lui Moiraine şi-şi drese din nou vocea. Da. Pe scurt. Înainte să plece, ne-a spus o poveste stranie, pe care spunea că voia s-o duca până în Tar Valon. A spus că Cel Întunecat voia să orbească Ochiul Lumii şi să ucidă Marele Şarpe, adică însuşi Timpul. Fruntaşii ziceau că era la fel de sănătos la minte ca la trup, dar asta ne-a zis. Iar întrebarea mea era, poate Cel Întunecat să facă una ca asta? Să omoare timpul? Dar Ochiul Lumii? Poate el să orbească ochiul Marelui Şarpe? Ce înseamnă asta?
Rand fu surprins de reacţia lui Moiraine. În loc să-i răspundă lui Loial, sau să-i spună că nu avea răgazul, ea rămase cu ochii aţintiţi în gol, încruntându-se gânditoare.
— Asta ne-au spus şi Spoitorii, interveni Perrin.
— Da, întări şi Egwene. Povestea cu Aielii.
Moiraine rămase la fel de nemişcată, întorcând doar capul, foarte încet.
— Ce poveste? întreba ea, aruncându-le o privire lipsită de expresie, dar care-l făcu pe Perrin să tragă aer adânc în piept, cu toate că glasul îi ramase la fel de hotărât.
— Nişte Spoitori care străbăteau Pustiul – spuneau că lor li se îngăduie s-o facă fără vreo primejdie – au găsit nişte Aieli pe moarte, după o luptă cu trolocii. Înainte să moară şi ultima – ziceau că toate erau femei –, ea le-a spus Spoitorilor exact ce ne-a povestit şi Loial. Cel Întunecat – ele îl numeau Foc-n-Văz – are de gând să orbească Ochiul Lumii. Iar asta a fost numai cu trei ani în urmă, nu cu douăzeci. Înseamnă ceva?
— Poate însemna totul, vorbi Moiraine, fără să se schimbe la faţă, deşi Rand avea impresia că mintea îi era plină de gânduri, îndărătul ochilor întunecaţi.
— Ba’alzamon, şopti deodată Perrin.
Numele îi reduse pe toţi la tăcere, de parcă nimeni nu mai respira. Perrin privi spre Rand, apoi spre Mat, cu ochii ciudat de liniştiţi şi mai galbeni ca niciodată.
— Atunci, m-am întrebat unde am mai auzit numele ăsta… Ochiul Lumii. Acum îmi amintesc. Voi?
— Nu vreau să-mi amintesc nimic, se răsti Mat, cu încordare în glas.
— Trebuie să-i spunem, continuă Perrin. Acum e important. Nu mai putem păstra taina. Înţelegi, Rand, nu?