— Ce să-mi spuneţi? întrebă Moiraine cu glasul aspru, de parcă se pregătea să primească o lovitură. Privirea ei se opri asupra lui Rand.
El nu voia să răspundă şi nu voia să-şi amintească, la fel ca Mat – numai că într-adevăr ţinea minte şi ştia că Perrin avea dreptate.
— Am visat ceva… începu el, apoi îşi privi prietenii; Mat încuviinţă fără tragere de inimă, iar Perrin aprobă cu hotărâre. Măcar erau amândoi de acord, şi nu trebuia s-o înfrunte pe Moiraine de unul singur. Cu toţii am visat.
Îşi pipăi buricul degetului în care, odinioară, se înfipsese un spin, amintindu-şi gustul sângelui, după ce se trezise, precum şi arsurile de pe faţă, dintr-un alt vis, ceea ce-l făcu să se simtă îngreţoşat.
— Numai că s-ar putea să nu fi fost vise. Era şi Ba’alzamon acolo.
Ştia de ce Perrin rostise numele. Era mai uşor aşa, decât să spui ca în visele tale, în mintea ta, pătrunsese Cel Întunecat.
— Mi-a spus… mi-a spus tot felul de lucruri, dar la un moment dat a pomenit de Ochiul Lumii, cum că nu avea să ne fie de niciun ajutor.
O clipă, gura i se uscă de tot, împiedicându-l să mai continue.
— Şi mie mi-a spus la fel, interveni Perrin, iar Mat oftă din greu, dar încuviinţă. Nodul din gâtul lui Rand dispăru.
— Nu eşti supărată pe noi? întrebă Perrin, părând surprins, iar Rand îşi dădu seama că, într-adevăr, Moiraine nu arăta supărată.
Se uita la ei, dar ochii îi erau limpezi şi calmi, deşi priceau cu intensitate.
— Mai degrabă pe mine, decât pe voi. Deşi v-am cerut să-mi spuneţi dacă visaţi ceva ciudat. De la bun început v-am cerut-o.
Cu toate că glasul îi rămăsese calm, în ochii ei sclipi un fulger de mânie, care dispăru într-o clipă.
— Dac-aş fi ştiut pe dată, poate c-aş fi putut… în Tar Valon n-a mai existat nici o Călătoare prin vise de o mie de ani, dar aş fi putut încerca. Acum e prea târziu. De câte ori Cel Întunecat vă atinge, atingerea următoare devine şi mai simplă pentru el. Poate că prezenţa mea vă apăra puţin, dar chiar şi aşa… Vă amintiţi poveştile despre Rătăciţi şi despre oamenii pe care i-au înrobit? Oameni puternici, care luptaseră împotriva Celui Întunecat de la bun început. Poveştile acelea sunt adevărate, deşi niciunul dintre Rătăciţi nu are nici măcar a zecea parte din puterea stăpânului lor, nici Aginor, nici Lanfear, nici Balthamel sau Demandred, nici măcar Ishamael, Distrugătorul Speranţelor.
Rand le observa pe Egwene şi pe Nynaeve, care-l priveau. Se uitau ba la el, ba la Mat, ba la Perrin. Pe chipurile palide ale femeilor, teama se împletea cu scârba. „Oare se tem pentru noi sau de noi?”
— Ce putem face? întrebă el. Trebuie să fie ceva.
— Mai întâi, ar fi bine să nu vă îndepărtaţi de mine, răspunse Moiraine. Asta o să vă ajute, oarecum. Amintiţi-vă că eu sunt apărată de către atingerea Adevăratului Izvor, iar asta îi include şi pe cei din imediata mea apropiere. Dar n-o să puteţi să fiţi mereu în preajma mea. Puteţi să vă apăraţi şi singuri, dacă aveţi tăria şi voinţa de a o face, dar pe acestea trebuie să le găsiţi în sufletul vostru. Eu nu vi le pot da.
— Cred că eu mi-am găsit deja un mijloc de apărare, rosti Perrin, mai degrabă resemnat decât fericit.
— Da, încuviinţă Moiraine, cred că da.
Îl privi până ce-l făcu să-şi lase ochii în jos şi rămase pe gânduri. În cele din urmă, se întoarse spre ceilalţi.
— Puterea pe care Cel Întunecat o are asupra voastră nu este nesfârşită. Dacă îi cedaţi, fie şi o clipă, el vă va prinde inima cu un laţ, pe care s-ar putea să nu reuşiţi niciodată să-l retezaţi. Dacă vă supuneţi, veţi fi ai lui. Dacă-i rezistaţi, va fi neputincios. Nu-i uşor, atunci când îţi atinge visele, dar se poate face. Poate să trimită pe urmele voastre Jumate-Oameni, troloci, Draghkari şi alte făpturi, dar nu vă poate stăpânii, decât dacă-l lăsaţi.
— E destul de rău şi cu Pieriţii, spuse Perrin.
— Nu vreau să-l mai simt în mintea mea, mârâi Mat. Nu există nici o cale de a-l împiedica?
Moiraine clatină din cap.
— Loial nu trebuie să se teamă de nimic, nici Egwene sau Nynaeve. Din toată lumea. Cel Întunecat nu poate atinge o anumită persoană decât printr-o întâmplare, dacă îl caută singură. Dar, cel puţin pentru o vreme, voi trei sunteţi în centrul Pânzei. Se ţese un Ochi al Sorţii, şi fiecare fir duce drept la voi. Ce v-a mai spus Cel Întunecat?
— Nu-mi amintesc chiar limpede, răspunse Perrin. Era ceva despre unul dintre noi, care a fost ales. Îmi amintesc cum râdea, sfârşi el sumbru, gândindu-se la cine ne-a ales. A spus că n-aveam altceva de făcut, că trebuia să-l slujesc – să-l slujim cu toţii, sau să murim. Şi că-l vom sluji chiar şi după moarte.
— A spus că Suprema Înscăunată va încerca să ne folosească, adăugă Mat, dar glasul i se stinse când îşi dădu seama cu cine vorbea; apoi însă înghiţi în sec şi continuă: A spus că aşa au păţit-o şi alţii – şi a pomenit nişte nume, Davian, cred. Nici eu nu-mi amintesc prea limpede.
— Raolin Duşmanul Întunecimii, grăi Perrin.
— Da, întări şi Rand, încruntându-se.
Încercase să uite totul despre visele acelea, şi era foarte neplăcut să-şi amintească.
— Altul era Yurian Arc-de-Piatră, şi Guaire Amalasan.
Se opri brusc, sperând ca Moiraine să nu observe.
— Nu recunosc niciunul din numele astea.
Şi totuşi, pe unul îl recunoscuse, acum că le scosese din străfundurile memoriei. Numele pe care de-abia se abţinuse să-l rostească. Logain. Falsul Dragon. „Pe Lumină! Thom a spus că erau nume primejdios de rostit. Oare la asta se referea Ba’alzamon? Oare Moiraine vrea să-l folosească pe unul dintre noi drept fals Dragon? Dar femeile Aes Sedai îi distrug pe falşii Dragoni, nu-i conduc. Aşa să fie? Lumina să m-ajute, chiar aşa să fie?”
Moiraine îl privea, dar pe chipul ei nu se citea nimic.
— Tu le recunoşti? întrebă el. Înseamnă ceva?
— Numele de Părinte al Minciunii i se potriveşte Celui Întunecat, răspunse Moiraine. Aşa a făcut dintotdeauna, a semănat seminţele îndoielii, oriunde a putut. Ele se răspândesc ca o lepră în mintea unui om. Când ajungi să-l crezi pe Părintele Minciunii, ai făcut deja primul pas spre cedare. Amintiţi-vă că, dacă-i cedaţi, o să fiţi ai lui.
„O Aes Sedai nu minte niciodată, dar adevărurile ei s-ar putea să nu fie cele pe care crezi că le auzi.” Aşa-i spusese Tam, iar acum ea nu-i răspunsese cu adevărat la întrebare. Cu toate acestea, Rand se stăpânii şi nu începu să-şi frângă mâinile, trădându-şi neliniştea. Egwene plângea încet. Nynaeve o ţinea în braţe, dar părea şi ea pe punctul să izbucnească în lacrimi. Rand aproape că şi-ar fi dorit să poată şi el să plângă.
— Cu toţii sunt ta’veren, rosti brusc Loial, care părea bucuros şi nerăbdător să vadă de aproape cum Pânza se ţesea în jurul lor. Rand îl privi, nevenindu-i să creadă, iar Ogierul ridică ruşinat din umeri, dar entuziasmul nu-l părăsi.
— Aşa-i, spuse Moiraine. Trei – iar eu mă aşteptam să găsesc doar unul. S-au întâmplat multe lucruri la care nu mă aşteptam. Veştile despre Ochiul Lumii schimba multe, continuă ea, apoi tăcu gânditoare. O vreme, Pânza pare să se ţeasă în jurul vostru, aşa cum spune Loial, iar vârtejurile ei vor creşte, înainte să se domolească. Uneori, un ta’veren sileşte Pânza să i se supună, iar alteori Pânza este cea care-l aduce acolo unde este nevoie. Ochiul se mai poate încă ţese în multe feluri, iar unele dintre acestea ar fi îngrozitoare şi pentru voi, şi pentru lume. În Caemlyn nu mai putem rămâne, dar, pe oriunde am apuca-o, Myrddraalii şi trolocii ne-ar ajunge înainte să fi făcut mai mult de zece mile. Şi tocmai acum auzim că Ochiul Lumii este ameninţat, şi nu numai dintr-o sursă, ci din trei, care par separate una de alta. Pânza ne sileşte să ne îndreptăm într-un anume loc. Ea se ţese încă în jurul vostru, dar cine trage acum iţele, şi cine conduce suveica? Oare temniţa Celui Întunecat s-a slăbit îndeajuns pentru ca el să dobândească atâta putere?