— Gata cu vorbe de soiul ăsta! se răsti aspru Nynaeve. Nu faci decât să-i sperii.
— Şi pe dumneata nu? întreba Moiraine. Eu, una, sunt speriată. Mă rog, s-ar putea să ai dreptate. Nu putem permite ca teama să ne influenţeze calea. Fie că e o capcană, fie că e un avertisment venit la timp, trebuie să facem ceea ce se cuvine, adică să ajungem iute la Ochiul Lumii. Omul Verde trebuie să afle de pericol.
Rand tresări. „Omul Verde?” Ceilalţi făcuseră ochii mari, la fel ca el, în afara de Loial, al cărui chip lat părea îngrijorat.
— Nici măcar nu pot să risc să caut ajutor în Tar Valon, continuă Moiraine. Timpul ne sileşte. Chiar dacă am putea pleca din oraş călare, nestingheriţi, ne-ar lua multe săptămâni să ajungem în Mana Pustiitoare, şi mi-e teamă că nu mai avem răgaz.
— Mana! exclamară toţi într-un glas, dar Moiraine nu-i luă în seamă.
— Pânza ne înfăţişează un pericol, dar şi modul de a-l înfrunta. Dacă n-aş şti că aşa ceva e cu neputinţă, aş crede că însuşi Creatorul ne conduce. Există o cale. Ea surâse, de parcă se gândea la o glumă numai de ea ştiută, apoi se întoarse spre Loial. În Caemlyn a fost cândva un desiş Ogier, şi o Cale de Taină. Acum, Oraşul Nou se întinde peste locul în care era desişul, astfel că pesemne Calea de Taină este înăuntru. Ştiu că, în ultima vreme, nu mulţi Ogieri învaţă despre Căi, dar unul îndeajuns de înzestrat pentru a descânta şi care învaţă străvechile Imnuri de Creştere trebuie să fi aflat de ele, chiar dacă nu crede că se va folosi vreodată de asemenea cunoştinţe. Cunoşti Căile de Taină, Loial?
Ogierul se foi stânjenit.
— Da, Aes Sedai, dar…
— Poţi să găseşti drumul spre Fal Dara?
— N-am auzit niciodată de Fal Dara, spuse Loial, părând uşurat.
— În vremea războaielor cu trolocii, se numea Mafal Dadaranell. Cunoşti numele?
— Da, răspunse celălalt, fără tragere de inimă, dar…
— Atunci ne poţi călăuzi, zise Moiraine. Într-adevăr, ciudată întâmplare. Tocmai când nu puteam nici să rămânem, nici să plecăm pe una din căile obişnuite, aflu de un pericol care ameninţă Ochiul şi tot acolo dau peste cineva care ne poate ajuta să ajungem în câteva zile. Fie că e vorba despre Creator, despre soartă, sau de Cel Întunecat, Pânza ne-a ales calea de urmat.
— Nu! spuse Loial, foarte hotărât, cu vocea sa de tunet; cu toţii îşi întoarseră privirile spre el, făcându-l să clipească speriat dar nu şi să şovăie. Dacă pătrundem în Căile de Taină, o să murim cu toţii – sau o să fim înghiţiţi de Umbră.
43
Hotărâri şi viziuni
Femeia Aes Sedai părea să ştie ce voia Loial să spună, dar nu răspunse nimic. Loial avea privirile plecate în podea, scărpinându-se sub nas cu un deget gros, ca şi cum s-ar fi ruşinat de izbucnirea de dinainte. Cu toţii tăceau.
— De ce? întrebă Rand, în cele din urmă. De ce o să murim? Ce sunt Căile de Taină?
Loial trase cu ochiul spre Moiraine. Ea se întoarse să-şi ia un scaun din faţa căminului. Pisica cea micuţă se întinse, ascuţindu-şi ghearele pe piatra căminului, apoi se duse somnoroasă spre ea, pentru a i se freca de glezne. Moiraine o scărpină după ureche cu un deget. Torsul pisicii se armoniza într-un chip straniu cu glasul ei netulburat.
— Dumneata ştii lucrurile astea, Loial. Căile sunt singurul nostru mijloc de scăpare, singurul drum pe care i-o putem lua înainte Celui Întunecat, chiar dacă numai pe moment, dar dumneata eşti cel care trebuie să le explice.
Ogierul nu păru încurajat de vorbele ei, ci se foi nervos pe scaun, până să înceapă.
— În Vremea Nebuniei, în timp ce lumea încă se frângea, pământul se înălţa spre cer, iar omenirea era împrăştiată ca praful purtat de vânt, şi noi, Ogierii, ne-am împrăştiat, alungaţi din stedding, în Exil şi în Lunga Rătăcire, în timp ce Dorul ne ardea sufletele. Se uită din nou pieziş la Moiraine, coborându-şi sprâncenele. Am să încerc să fiu scurt, dar lucrurile astea nu se pot povesti fără amănunte. Acum trebuie să vă povestesc despre ceilalţi, despre acei câţiva Ogieri care au rămas în stedding, în timp ce lumea din jurul lor se frângea în bucăţi. Şi despre Aes Sedai, continuă el, fără s-o privească pe Moiraine, despre bărbaţii Aes Sedai care mureau în timp ce, cu minţile rătăcite, distrugeau lumea. Aceştia – cei care reuşiseră să scape până în acel moment de urmările nebuniei lor – au fost primii cărora li s-a oferit adăpost în stedding. Mulţi au primit, pentru că înăuntru erau apăraţi de mana Celui Întunecat, care le ucidea semenii. Numai că, acolo, nu mai puteau atinge Adevăratul Izvor. Nu numai că le era cu neputinţă să mânuiască Puterea sau să atingă Izvorul, dar nici nu-i mai simţeau existenţa. Până la urmă, niciunul dintre ei nu a mai suportat izolarea, aşa că au plecat, pe rând, nădăjduind că mana se risipise. Dar ea nu s-a risipit nici până acum.
— Unele glasuri din Tar Valon, vorbi încet Moiraine, pretind că protecţia oferită de Ogieri a făcut să se prelungească Frângerea, care astfel a devenit şi mai cumplită. Alţii spun că, dacă tuturor acelor bărbaţi li s-ar fi îngăduit să înnebunească în acelaşi timp, din lume n-ar mai fi rămas nimic. Eu fac parte din Ajah Albastră, Loial, şi, spre deosebire de cea Roşie, noi susţinem a doua părere. Protecţia voastră a ajutat la salvarea a ceea ce mai putea fi salvat. Te rog, continuă.
Loial încuviinţă, recunoscător şi, din câte îşi dădu Rand seama, uşurat.
— Cum spuneam, reluă Ogierul, bărbaţii Aes Sedai au plecat. Dar înainte să plece, le-au dăruit ceva Ogierilor, drept mulţumire pentru ajutorul lor. Căile de Taină. Dacă pătrunzi acolo şi mergi o zi, poţi să ieşi din nou la suprafaţă la o sută de mile de locul din care ai plecat. Sau chiar mai mult. Timpul şi distanţele nu mai sunt aceleaşi, odată ce ai apucat pe Căile de Taină. Felurite cărări, felurite poduri duc în cu totul alte locuri, iar timpul călătoriei depinde de drumul pe care-l alegi. A fost un dar minunat, mai ales în vremurile care au urmat, căci aceste Căi de Taină nu fac parte din lumea pe care o vedem în jurul nostru. Poate că ele însele reprezintă o lume. Nu numai că Ogierii, astfel înzestraţi, nu au mai avut nevoie, pentru a ajunge într-un alt stedding, să călătorească prin lume, unde, chiar şi după Frângere, oamenii se luptau pentru supravieţuire ca fiarele, dar, mai mult, înăuntrul Căilor nu exista Frângere. Pământul care se întindea de la un stedding la altul se putea despica, dând naştere unor hăuri fără fund sau unui lanţ de munţi, dar pe Calea de Taină nu se schimba nimic. Când ultimii Aes Sedai au plecat din stedding, ei le-au dat Fruntaşilor o cheie, un talisman cu ajutorul căruia puteau fabrica şi altele. În felul lor, Căile şi Porţile de Taină sunt vii. Eu nu înţeleg asta. Niciun Ogier nu pricepe, şi chiar şi femeile Aes Sedai au uitat ceea ce se ştia cândva, din câte am auzit. După ani şi ani, Exilul nostru s-a terminat. Pe măsură ce Ogierii care primiseră darul de la bărbaţii Aes Sedai dădeau peste un stedding în care alţii se întorseseră, după Lunga Rătăcire, făceau să crească o Cale într-acolo. Folosind meşteşugul pietrei, pe care-l învăţaseră în Exil, ei au clădit oraşe pentru oameni şi-au plantat acolo desişuri, pentru ca Ogierii care clădeau să nu fie cuprinşi de Dor, ci să-şi afle consolarea. Către fiecare desiş mergea o Cale. Şi în Mafal Dadaranell au existat un desiş şi o Poartă de Taină, dar oraşul a fost ras de pe faţa pământului în timpul războaielor cu trolocii, până ce n-a mai rămas piatră pe piatră, iar desişul a fost tăiat şi ars în focurile trolocilor.