După cum vorbea, era limpede care crimă era cea mai mare, în ochii lui.
— Porţile de Taină sunt aproape cu neputinţă de distrus, explică Moiraine, la fel ca omenirea. Există încă oameni în Fal Dara, deşi nu se mai vede nimic din măreţul oraş construit de Ogieri, iar Poarta e încă în picioare.
— Dar cum le-au zămislit? întreba Egwene, plimbându-şi privirea mirată de la Moiraine către Loial. Bărbaţii Aes Sedai, adică. Dacă în stedding nu se putea folosi Puterea, cum de au făcut Căile? Sau poate nici nu s-au folosit de Putere? Acea jumătate din Adevăratul Izvor la care ei puteau ajunge era atinsă de mană. Şi acum e la fel. Încă nu ştiu prea multe despre ce pot face Aes Sedai. Poate că întrebarea mea e prostească.
— Fiecare stedding are o Poartă alături, dar nu înăuntru, explică Loial. Întrebarea dumitale nu e prostească. Ai înţeles acum de ce nu îndrăznim să folosim Căile. De când mă ştiu, niciun Ogier nu a păşit pe acolo, şi nici înainte de naşterea mea. Fruntaşii, toţi Fruntaşii din fiecare stedding, au hotărât ca acest lucru să le fie interzis şi oamenilor, şi Ogierilor. Căile au fost făcute de bărbaţi care foloseau Puterea atinsă de Cel Întunecat. Acum vreo mie de ani, în vremea războiului căruia voi, oamenii, îi spuneţi Războiul de O Sută de Ani, Căile au început să se preschimbe. La început, totul se întâmpla atât de încet, încât nimeni n-a observat. Ele s-au întunecat şi-au mucegăit. Apoi, întunericul s-a întins şi peste poduri. Unii dintre cei care au pătruns înăuntru nu s-au mai întors. Călătorii povesteau despre făpturi care-i urmăreau prin beznă. Numărul celor dispăruţi a crescut, iar unii dintre cei care au ieşit la iveală îşi pierduseră minţile şi spuneau tot felul de lucruri despre Machin Shin, Vântul Negru. Câţiva au primit ajutor de la vindecătoarele Aes Sedai, dar, chiar şi aşa, nimeni n-a mai fost la fel ca înainte şi n-a mai putut să-şi amintească nimic din ceea ce se petrecuse. Era ca şi cum întunericul le-ar fi pătruns în trup. Nu mai râdeau şi se temeau de zgomotul vântului.
Se lasă o clipă de tăcere, în care nu se mai auzi decât torsul pisicii încolăcite lângă scaunul lui Moiraine şi trosnetul focului care scotea scântei. Apoi, Nynaeve izbucni mânioasă:
— Şi dumneata vrei să te urmăm acolo? Pesemne c-ai înnebunit!
— Şi ce-ai prefera? întrebă liniştită Moiraine. Mantiile Albe din Caemlyn sau trolocii din afară? Nu uita că simpla mea prezenţă vă apără întru câtva de atingerea Celui Întunecat.
Nynaeve se cufundă la loc în scaun, oftând, părând gata să izbucnească.
— Tot nu mi-ai spus, zise Loial, care ar fi motivul pentru care ar trebui să încalc poruncile Fruntaşilor. Ca să nu mai spun că n-am nici o dorinţă să pătrund pe Căi. Aşa noroioase cum sunt, drumurile făcute de oameni mi-au fost adesea de folos, de când am plecat din steddingul Shangtai.
— Şi oamenii, şi Ogierii, şi toate fiinţele vii sunt în război cu Cel Întunecat, răspunse Moiraine. Cea mai marte parte a lumii încă nu ştie asta, iar mulţi dintre cei care ştiu îşi pierd vremea în înfruntări mărunte, pe care le consideră mari războaie. În timp ce lumea refuză să creadă, Cel Întunecat ar putea fi aproape de izbândă. Ochiul Lumii are suficientă putere pentru a sfărâma zidurile temniţei sale. Iar dacă el a găsit o cale pentru a-l folosi după cum îi e voia…
Rand îşi dori ca lămpile din încăpere să fi fost aprinse. Seara se lăsa peste Caemlyn, iar focul din cămin nu lumina îndeajuns. Ar fi vrut ca înăuntru să nu mai rămână nici o umbră.
— Ce putem face noi? izbucni Mat. De ce suntem aşa de importanţi? Şi de ce trebuie să mergem tocmai în miezul Manei Pustiitoare?
Moiraine nu ridică glasul, şi totuşi cuvintele sale răsunară în fiecare colţ, dându-le fiori. Scaunul său de lângă foc păru dintr-odată un tron. În acea clipă, nici măcar Morgase nu s-ar fi putut măsura cu ea.
— Un lucru tot putem face. Putem încerca. Adesea, ceea ce pare întâmplare face de fapt parte din Pânză. Aici s-au unit trei fire, toate transmiţând un avertisment: Ochiul. Nu poate fi întâmplător: aceasta este Pânza. Voi trei nu aţi ales, ci aţi fost aleşi de ea. Şi sunteţi aici, unde pericolul este cunoscut. Puteţi să daţi înapoi şi, astfel, să osândiţi întreaga lume la pieire. Nici dacă fugiţi, nici dacă v-ascundeţi, nu puteţi scăpa de Pânza care se ţese. Sau puteţi încerca să vă împotriviţi. Puteţi să vă duceţi la Ochiul Lumii, voi, cei trei ta’veren, nodurile cele mai importante din Pânză, puteţi ajunge chiar acolo unde ameninţă pericolul. Fie ca Pânza să se ţeasă acolo în jurul vostru, pentru a putea salva lumea de Umbră. Voi alegeţi. Eu nu vă pot sili.
— Eu merg, vorbi Rand, încercând să pară decis. Oricât s-ar fi chinuit să atingă hăul, mintea sa era plină de gânduri. Tam, ferma, turma ieşită la păşunat. Avusese o viaţă bună şi nu-şi dorise niciodată cu adevărat ceva mai mult. Se simţi încurajat, oarecum, auzindu-i pe Perrin şi pe Mat că i se alăturau. Păreau la fel de mohorâţi ca el.
— Cred că nici eu şi nici Egwene nu avem de ales, replică Nynaeve.
Moiraine încuviinţă.
— Faceţi şi voi parte din Pânză, într-un fel sau altul. S-ar putea să nu fiţi ta’veren – deşi nu e sigur –, dar sunteţi oricum importante. Am ştiut asta încă din Baerlon. Şi nu mă îndoiesc că au aflat-o şi Pieriţii. Şi Ba’alzamon. Şi totuşi, puteţi alege, la fel ca băieţii. Puteţi rămâne aici, pentru a pleca în Tar Valon după ce noi ne îndepărtăm.
— Să rămânem! exclamă Egwene. Şi să vă lăsăm pe voi să înfruntaţi pericolul, în timp ce noi ne ascundem? Nici nu mă gândesc!
Prinse privirea femeii Aes Sedai şi se mai potoli puţin, dar nu-şi pierdu tot curajul.
— Nici nu mă gândesc! repeta ea cu încăpăţânare.
— Asta înseamnă că venim amândouă, pare-mi-se, spuse Nynaeve, părând împăcată cu gândul; totuşi, ochii îi străluciră când adăugă: Încă mai ai nevoie de ierburile mele, Aes Sedai, dacă nu cumva ţi-ai găsit vreun talent de care eu să nu fi aflat.
Vocea ei suna ca o provocare pe care Rand nu o înţelegea, însă Moiraine nu făcu decât să încuviinţeze, întorcându-se apoi spre Ogier.
— Ce spui, Loial, fiu al lui Arent, fiul lui Halan?
Loial deschise gura, o închise la loc, o deschise iarăşi, flutură din urechi şi spuse în cele din urmă:
— Aşa să fie. Omul Verde. Ochiul Lumii. Am citit şi despre asta, fireşte, dar nu cred ca vreun Ogier să fi trecut pe acolo de… de foarte multă vreme, pare-mi-se. Dar chiar trebuie să trecem pe Căile de Taină?
Moiraine încuviinţă, iar sprâncenele lungi ale Ogierului se plecară, până ce vârfurile ajunseră să-i mângâie obrajii.
— Ei, fie, atunci. Pare-mi-se că trebuie să vă călăuzesc. Fruntaşul Haman ar zice ca-i tocmai ceea ce merit pentru că sunt mereu aşa de pripit.
— Atunci am ales cu toţii, hotărî Moiraine. Iar acum trebuie să hotărâm cum procedăm.
Rămaseră la sfat până târziu în noapte. Moiraine vorbi cel mai mult, ascultând sfaturile lui Loial când venea vorba de Căile de Taină, dar primind şi întrebări sau propuneri din partea tuturor. După lăsarea întunericului, Lan li se alătură şi interveni în discuţie cu glasul său tărăgănat, dar foarte ferm. Nynaeve făcu o lista cu proviziile de care aveau nevoie, înmuind peniţa în călimară cu hotărâre, cu toate că bombănea fără încetare pentru sine.
Rand şi-ar fi dorit să fie la fel de descurcăreţ ca Meştereasa, dar nu putea sta locului, ci se plimba în sus şi în jos, de parcă era pe punctul de a plesni de furie amestecată cu nerăbdare. Ştia că hotărârea nu mai putea fi schimbată şi că era singura pe care o putea lua după ceea ce aflase, dar asta nu însemna că trebuia şi să-i fie pe plac. Mana Pustiitoare. Undeva, în mijlocul ei, dincolo de Ţinuturile Pârjolite, se afla Shayol Ghul.