Şi în ochii lui Mat se citeau aceeaşi îngrijorare şi aceeaşi teamă pe care o simţea şi el. Mat şedea cu mâinile încleştate strâns în poală. Pesemne că dacă-şi desfăcea mâinile, ar fi luat pe dată în pumn mânerul armei din Shadar Logoth.
Pe chipul lui Perrin nu se vedea niciun fel de îngrijorare, dar era ceva încă şi mai rău: o mască de resemnare chinuită. Perrin arăta de parcă se luptase până-şi pierduse toate puterile şi aştepta ca duşmanul să-i dea lovitura finală. Şi totuşi, din când în când…
— Facem ceea ce trebuie, Rand, spuse el la un moment dat. Mana Pustiitoare…
Vreme de o clipă, ochii săi galbeni se aprinseră de nerăbdare, sclipind pe chipul împietrit şi ostenit, ca şi cum nici n-ar fi făcut parte din făptura ucenicului fierar.
— Pe acolo se vânează bine, şopti el, apoi se înfioră, ca şi cum de-abia după ce rostise vorbele îşi dăduse seama ce spunea, şi pe chip îi apăru din nou expresia de resemnare.
Iar Egwene… Rand găsi prilejul s-o tragă la o parte, lângă cămin, unde nu puteau fi auziţi de cei din jurul mesei.
— Egwene, eu…
Ochii ei mari, ca două lacuri întunecate care-l chemau în adâncurile lor, îl făcură să se oprească şi să înghită în set.
— Pe mine mă caută Cel Întunecat, Egwene. Pe mine, pe Mat şi pe Perrin. Nu-mi pasă ce zice Moiraine Sedai. Mâine în zori, tu şi Nynaeve aţi putea să plecaţi spre casă, sau spre Tar Valon, sau oriunde vreţi, şi nimeni nu va încerca să vă oprească. Nici trolocii, nici Pieriţii, nimeni, câtă vreme nu sunteţi în preajma noastră. Du-te acasă, Egwene, sau în Tar Valon, numai pleacă.
Se aştepta ca ea să-i răspundă că avea la fel de multe drepturi ca şi el să se ducă unde poftea sau că nimeni nu avea căderea să-i spună ce să facă. Spre mirarea lui însă, ea zâmbi şi-i atinse obrazul.
— Mulţumesc, Rand, spuse ea blând, făcându-l să clipească surprins şi să tacă, apoi continuă: Cu toate astea, ştii că nu se poate. Moiraine Sedai ne-a povestit ce-a văzut Min, în Baerlon. Ar fi trebuit să-mi spui cine era Min. Am crezut… Mă rog, Min spune că şi eu fac parte din asta. Şi Nynaeve la fel. Poate că nu sunt ta’veren, adăugă ea, şovăind din pricina cuvântului neobişnuit, dar se pare că Pânza mă trimite şi pe mine spre Ochiul Lumii. Toate astea mă privesc şi pe mine.
— Dar, Egwene…
— Cine-i Elayne?
O vreme, o privi ţintă, apoi îi spuse tot adevăruclass="underline"
— Este Domniţa Moştenitoare a tronului din Andor.
Privirea ei păru să ia foc.
— Rand al’Thor, dacă-ţi arde de glume, nu mai am ce vorbi cu tine.
Nevenindu-i să creadă, Rand o privi întorcându-se foarte ţanţoşă la ceilalţi şi aşezându-se lângă Moiraine, cu coatele pe masă, ca să asculte ce spunea Străjerul. „Trebuie să vorbesc cu Perrin, se gândi Rand. El ştie cum să se poarte cu femeile.”
Jupân Gill intră de câteva ori în bibliotecă, mai întâi pentru a aprinde lămpile, apoi pentru a aduce el însuşi mâncarea, şi ceva mai târziu, pentru a le spune ce se întâmpla afară. Mantiile Albe supravegheau hanul din stradă, din ambele direcţii. La porţile Oraşului Interior se iscase o revoltă, iar Gărzile Reginei arestaseră de-a valma oameni cu cocarde roşii şi albe. Cineva încercase să scrijelească pe uşa hanului Colţul Dragonului, fiind alungat pe dată de şuturile lui Lamgwin.
Hangiul nu păru să se mire că Loial se afla împreună cu ei. Răspunse celor câtorva întrebări pe care i le adresase Moiraine fără să încerce să afle ce puneau la cale şi, de fiecare dată când intra, bătu la uşă şi aşteptă ca Lan să-i deschidă, ca şi cum hanul şi biblioteca nu ar fi fost ale sale. La ultima sa vizită, Moiraine îi dădu o foaie de pergament, acoperită cu scrisul ordonat al lui Nynaeve.
— La vremea asta de noapte, n-o să fie prea uşor, oftă el, clătinând din cap în timp ce citea cu atenţie lista, dar am să mă descurc eu.
Moiraine îi dădu şi o punguţa de piele întoarsă, care zornăia.
— Foarte bine. Şi ai grijă să vină cineva să ne trezească înainte de revărsatul zorilor. Atunci, urmăritorii noştri nu vor mai fi aşa atenţi.
— Şi o să rămână să păzească o colivie goală, Aes Sedai, rânji jupân Gill.
În cele din urmă, plecară cu toţii să facă baie şi apoi să se culce. Rand căsca de-l dureau fălcile. În timp ce se săpunea, cu o bucată grosolană de pânză într-o mână şi cu săpunul mare şi galben în cealaltă, privirea i se-ndreptă spre scăunelul de lângă cada lui Mat. Vârful tecii aurite în care se afla pumnalul din Shadar Logoth se iţea de sub surtucul frumos împăturit. Şi Lan se uita la el, din când în când. Rand se întrebă dacă primejdia era într-adevăr aşa de neînsemnată precum pretindea Moiraine.
— Crezi că taică-meu o să mă creadă vreodată? râse Mat, frecându-se pe spate cu o perie cu mâner lung. Eu, salvatorul lumii? Surorile mele nici n-o să ştie dacă să râdă sau să plângă.
Părea din nou vechiul Mat. Rand îşi dori să poată uita de pumnal.
Când el şi Mat ajunseră, în cele din urmă, îndărăt în cămăruţa lor de la mansardă, era întuneric beznă şi toate stelele erau ascunse în nori. Pentru prima dată de multă vreme, Mat se dezbrăcă înainte să se bage în pat, dar îşi puse şi pumnalul sub pernă, aparent nepăsător. Rand suflă în lumânare şi se strecură în aşternut. Simţi o putere malefică venind dinspre celălalt pat, nu dinspre Mat, ci de sub perna pe care acesta-şi culcase capul. Tot făcându-şi griji, adormi.
Din prima clipă îşi dădu seama că era un vis, dar unul dintre acelea care nu erau întrutotul închipuite. Se afla în faţa unei uşi de lemn, închisă la culoare, spartă şi plină de aşchii. În jur era rece şi umed şi se simţea un miros puternic de putreziciune. În depărtare picura apa; ecoul răsuna pe coridoarele de piatră.
„Nu ceda. Nu ceda, iar el va rămâne neputincios.”
Închise ochii şi se concentra asupra imaginii hanului, a patului, a lui însuşi, dormind acolo, dar, când ridică din nou pleoapele, se afla în acelaşi loc, în faţa uşii. Picăturile cădeau în ritmul propriilor bătăi de inimă, ca şi cum pulsul său ar fi ţinut măsura. Căută flacăra şi hăul, aşa cum îl învăţase Tam, şi se linişti, dar în afara lui nu se schimbă nimic. Cu mişcări lente, deschise uşa şi intră.
Totul era la fel cum îşi amintea, în încăperea care părea scobită drept în inima stâncii. Ferestrele înalte, arcuite, dădeau într-un balcon deschis, dincolo de care straturile de nori curgeau ca un râu revărsat peste matcă. Lămpile întunecate de metal, cu flăcările lor prea vii pentru a le putea privi, sclipeau; deşi negre, păreau a scânteia ca argintul. În căminul înfricoşător, focul trosnea fără să dea căldură. Fiecare piatră aducea vag cu chipul unui om aflat în chinuri.
Totul era la fel, în afară de un singur lucru. Pe tăblia bine lustruită a mesei se aflau trei figurine, grosolan sculptate, fără trăsături – ca şi cum meşterul ar fi lucrat în graba mare reprezentând oameni. Unul era însoţit de un lup, înfăţişat cu foarte multe amănunte, spre deosebire de silueta diformă a omului, altul ţinea în mână un pumnal micuţ, pe mânerul căruia sclipea o pată roşie. Ultimul avea o sabie. Cu părul ridicându-i-se pe ceafă, Rand veni mai aproape şi observă bâtlanul sculptat foarte meşteşugit pe lama cea minusculă.
Cuprins de spaimă, tresări, iar privirea îi căzu direct pe oglinda stingheră care atârna pe un perete. Imaginea sa era doar puţin mai clară decât înainte. Aproape că i se distingeau trăsăturile. Dacă-şi imagina că mijeşte ochii, aproape că-şi recunoştea chipul.