— Prea mult te-ai ascuns de mine.
Răsuflând întretăiat, se răsuci pe călcâie. Cu numai o clipă înainte fusese singur, dar acum, în faţa ferestrelor, se afla Ba’alzamon. Când vorbi, ochii şi gura i se preschimbară în caverne de flăcări.
— Prea mult, dar de-acum s-a terminat.
— Nu am să-ţi cedez, şopti răguşit Rand. Nu-ţi recunosc nici o putere asupra mea. Tu nu exişti.
Ba’alzamon râse tunător, cu gura sa de flăcări.
— Şi crezi că-i aşa uşor? Aşa ai fost dintotdeauna. De fiecare dată când am stat faţă în faţă, ca acum, ai crezut că-mi poţi rezista.
— Cum adică, de fiecare dată? Nu am să-ţi cedez!
— Aşa spui mereu, la început. Lupta asta dintre noi a avut loc de nenumărate ori până acum. De fiecare dată ai alt chip şi alt nume, dar eşti tot tu.
— Nu am să-ţi cedez, şopti disperat Rand.
— De fiecare dată mă înfrunţi, cu puterile tale vrednice de dispreţ, şi, până la urmă, ajungi să recunoşti care dintre noi este stăpânul. Vârstă după Vârstă, te prosternezi în faţa mea sau mori, dorindu-ţi să mai ai puterea de a o face. Sărman nătâng, nu poţi câştiga în faţa mea.
— Minciună! strigă Rand. Părinte al Minciunii, eşti Părintele Neghiobiei, dacă mai mult de atât nu poţi face. Oamenii te-au găsit în ultima Vârstă, în Vârsta Legendelor, şi te-au înlănţuit acolo unde ţi-e locul.
Ba’alzamon râse iarăşi, hohotind batjocoritor, până ce Rand începu să-şi dorească să-şi poată acoperi urechile cu palmele, ca să nu mai audă nimic, dar se sili să rămână nemişcat, cu braţele pe lângă corp. În ciuda hăului care-i dădea liniştea interioară, tremura tot, atunci când, după multă vreme, râsul se opri.
— Vierme, nimic nu ştii. Eşti neştiutor ca un gândac sub o stâncă şi la fel de uşor te pot sfărâma. Lupta asta a început din momentul creaţiei. De fiecare dată, oamenii cred că este un nou război, dar este acelaşi, ieşit iarăşi la iveală. Numai că acum, pe aripile timpului pluteşte schimbarea. Schimbarea. De data asta, nu va mai exista întoarcere. Pe trufaşele Aes Sedai care vor să te facă să te ridici împotriva mea le voi pune în lanţuri, despuiate, şi le voi sili să-mi facă pe voie, sau le voi azvârli sufletele în Puţul Osândelor, lăsându-le pe vecie să urle. Aşa va fi cu toţi, în afară de cei care deja mă slujesc. Aceia vor fi numai cu un pas mai jos decât mine. Ai de ales: poţi să te numeri printre ei şi să faci lumea să ţi se târască la picioare. Ţi-o mai ofer pentru ultima dată. Poţi să fii mai presus ca ei, mai presus ca oricine în afară de mine. Au existat dăţi când asta ţi-a fost alegerea şi când ai trăit îndeajuns de mult pentru a-ţi cunoaşte puterea.
„Nu ceda!” Rand se agăţă de ceva ce putea tăgădui cu uşurinţă.
— Nici o Aes Sedai nu este în slujba ta. Iarăşi o minciună!
— Aşa ţi-au spus? Acum două mii de ani, mi-am îmboldit trolocii să străbată lumea, şi chiar şi în rândul lor am găsit unele care cunoşteau disperarea şi ştiau că lumea nu-l poate înfrunta pe Shai’tan. De două mii de ani încoace, Ajah cea Neagră a rămas ascunsă printre celelalte, în umbră, neobservată. Poate chiar şi cele care pretind că te ajută fac parte din ea.
Rand clătină din cap, încercând să scape de îndoielile care îl potopeau, de toate îndoielile pe care le avea în privinţa lui Moiraine şi a intenţiilor şi planurilor sale.
— Ce vrei de la mine? strigă el. „Nu ceda! Lumină, ajută-mă să nu cedez!”
— Îngenunchează! răspunse Ba’alzamon, arătând în jos, la picioarele sale. Îngenunchează şi recunoaşte-mă drept stăpân! Până la urmă, ai s-o faci. Ai să fii slujitorul meu, sau ai să mori.
Ultimul cuvânt răsună în încăpere, în toate părţile, iar şi iar, până ce Rand ridică braţele ca pentru a se feri de o lovitură. Trăgându-se cu greutate înapoi, până ce se lovi de masă, începu să strige, încercând să înăbuşe sunetul care-i răsuna în urechi.
— Nuuuuuuuu!
Strigând, se răsuci, dărâmând statuetele la pământ. Ceva îl înţepă în palmă, dar nici nu băgă de seamă, ci călcă lutul în picioare, transformându-l într-o pată diformă întinsă pe podea. Dar când încetă să mai strige, ecoul era încă acolo, răspunzând parcă şi mai puternic: „Mori – mori – mori – mori – mori – MORI – MORI – MORI – MORI – MORI.”
Sunetul îl atrase după sine ca un vârtej, acoperindu-l, sfâşiind hăul din mintea sa. Se făcu mai întuneric. Rand nu mai vedea decât un tunel la capătul căruia stătea Ba’alzamon, încadrat de ultimul petic de lumină, făcându-se din ce în ce mai mic până ajunse cât o palmă, cât o unghie, apoi dispăru. Ecoul îl răsuci pe toate părţile, trăgându-l în jos, înspre beznă şi moarte.
Atinse podeaua cu o bufnitură şi se trezi, pe când încă se lupta să scape din vârtej. Înăuntru era întuneric, dar nu chiar ca în vis. Tremurând, încercă să privească doar înspre flacără, să-şi lepede acolo teama, dar liniştea hăului îi scăpa printre degete. Braţele şi picioarele îi tremurau, dar se agăţă cu disperare de imaginea acelei unice flăcări, până ce sângele încetă să-i mai pulseze în urechi.
Mat se zvârcolea în pat, gemând în somn:
Nu cedez, nu cedez, nu cedez…
Apoi, vorbele sale se pierdură în nişte gemete de neînţeles.
Rand se întinse să-l scuture, pentru a-l trezi. De îndată ce-l atinse, Mat se ridică, mormăind înăbuşit. Vreme de o clipă, el rămase cu privirea aţintită în gol, apoi inspiră adânc, tremurător, şi-şi luă capul în palme. Brusc, se răsuci, scormoni sub pernă, apoi se culcă la loc, cu ambele mâini la piept, încleştate pe mânerul pumnalului. Se întoarse să-l privească pe Rand, cu chipul ascuns de umbră.
— S-a întors, Rand.
— Ştiu.
Mat încuviinţă:
— Am văzut trei statuete…
— Şi eu le-am văzut.
— Ştie cine sunt, Rand. Am luat-o pe cea cu pumnalul, iar el a spus: „Deci ăsta eşti tu”. Iar când m-am uitat din nou, mi-am văzut chipul. Chipul meu, Rand! Părea din carne şi oase. Şi la pipăit la fel. Lumina să m-ajute, parcă mi-am simţit propria mână încleştată în jurul trupului, ca şi cum eu eram statueta.
Rand rămase o vreme tăcut.
— Trebuie să continui să i te-mpotriveşti, Mat.
— Aşa am făcut, iar el a râs. Tot vorbea despre o luptă veşnică şi spunea că ne-am întâlnit aşa de o mie de ori până acum, şi… Pe Lumină, Rand, Cel Întunecat mă cunoaşte.
— Asta mi-a spus şi mie. Nu cred că ne cunoaşte, adăugă Rand, încet. Nu cred că ştie care dintre noi… „Care dintre noi ce?”
Când se ridică, simţi o durere ascuţită în palmă. Ajungând la masă, reuşi să aprindă lumânarea după trei încercări, apoi îşi deschise palma. În carne i se înfipsese o aşchie groasă de lemn închis la culoare, care pe o parte era netedă şi lustruită. O privi cu ochii mari, fără să respire, apoi, brusc, începu să gâfâie, trăgând de ea nerăbdător.
— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Mat.
— Nimic.
În cele din urmă reuşi s-o scoată, trăgând puternic de ea. Pufnind scârbit, o lăsă să cadă la pământ. Geamătul îi îngheţă pe buze: de îndată ce aşchia i se desprinse de degete, dispăru.
Cu toate astea, rana din palmă era tot acolo şi sângera. Carafa de piatră era plină cu apă. O turnă în lighenaş, cu mâinile tremurându-i atât de tare încât vărsă şi pe masă. În graba mare, îşi spălă mâinile, frecându-şi palma până ce din degetul mare îi mai curse încă mult sânge, apoi le spălă din nou. Gândul că-i putea rămâne în carne până şi cea mai mică urmă îl îngrozea.
— Pe Lumină, grai Mat, şi pe mine m-a făcut să mă simt murdar.