Cu toate astea, el nu se ridică, ci rămase întins cu pumnalul în mâini.
— Da, întări Rand. Murdar.
Cu mişcări stângace, luă un ştergar din teancul de lângă lighean. Se auzi o bătaie în uşă, iar el tresări. Bătaia se auzi din nou.
— Da? spuse el.
Moiraine îşi vârî capul înăuntru.
— V-aţi trezit. Bine. Îmbrăcaţi-vă repede şi coborâţi. Trebuie să plecăm înainte de prima geană de lumină.
— Acum? gemu Mat. N-am dormit niciun ceas.
— Un ceas? răspunse ea. Ba aţi dormit patru. Hai, iute, nu avem mult timp.
Rand schimbă cu Mat o privire nedumerită. Îşi amintea fiecare clipă din vis. Acesta începuse de îndată ce închisese ochii, şi nu ţinuse mai mult de câteva minute. Ceva din tulburarea lor trebuie să fi ajuns până la Moiraine. Ea le aruncă o privire pătrunzătoare, şi intră.
— Ce s-a-ntâmplat? Visele?
— Ştie cine sunt, şopti Mat. Cel Întunecat îmi ştie chipul.
Rand îi arătă palma fără să spună nimic. Până şi în lumina slabă a singurei lumânări, sângele se distingea limpede. Femeia Aes Sedai veni spre el şi-i apucă mâna ridicată, pipăindu-i rana cu degetul mare. Un fior îl pătrunse până în oase, atât de rece încât degetele îi amorţiră, şi trebui să strângă din dinţi pentru a-şi ţine palma deschisă. După ce ea îi dădu drumul, fiorul dispăru. Rand îşi răsuci mâna pe toate părţile, apoi, uimit, şterse urma de sânge. Rana dispăruse. Ridică încet capul, pentru a întâlni privirea lui Moiraine.
— Iute, vorbi ea înăbuşit. Mai e foarte puţin timp.
Şi Rand îşi dădu seama că nu se mai referea la plecarea lor.
44
Bezna învăluie Căile
Zorii stăteau să se reverse, dar încă mai era întuneric. Rand o urmă pe Moiraine până în coridorul din spate, unde îi aşteptau ceilalţi, împreună cu jupân Gill, Nynaeve şi Egwene, aproape la fel de nerăbdătoare ca Loial, iar Perrin aproape la fel de netulburat ca Străjerul. Mat se ţinea pe urmele lui Rand ca şi cum i-ar fi fost frică să mai rămână singur măcar o clipă şi n-ar fi vrut să se îndepărteze nici măcar cu un pas. Bucătăreasa şi ajutoarele ei se ridicară, căscând gura la grupul care străbătea în tăcere bucătăria, unde era deja lumină şi foarte cald, din pricina pregătirilor pentru masa de dimineaţă. Nu era ceva obişnuit pentru nişte clienţi să se trezească şi să plece la ora aceea. Jupân Gill îi şopti bucătăresei o scurtă explicaţie, iar ea pufni tare şi începu să frământe aprig aluatul pentru pâine. Înainte ca Rand să ajungă la uşa care dădea în curte, toată lumea se întorsese la treburile sale, la tăvile cu mâncare şi la aluatul pe care-l frământau.
Afară era încă beznă. Tovarăşii săi îi păreau lui Rand nişte umbre. Se ţinu orbeşte după hangiu şi după Lan, ca şi cum într-adevăr şi-ar fi pierdut vederea, nădăjduind că jupân Gill îşi cunoştea curtea îndeajuns de bine şi că instinctele Străjerului aveau să-i ducă acolo unde trebuia, fără ca nimeni să nu-şi rupă vreun picior. Loial se împiedică de mai multe ori.
— Nu înţeleg de ce nu putem aprinde măcar o lumină, mormăi Ogierul. În stedding, niciodată nu ne plimbăm prin întuneric. Sunt Ogier, nu pisică.
Şi Rand îşi imagină brusc cum urechile celuilalt tresăltau nervos.
Pe neaşteptate, contururile grajdurilor apărură din beznă, ca o umbra ameninţătoare, până ce uşa se deschise cu zgomot, lăsând să se strecoare în curte o rază îngusta de lumină. Hangiul nu o deschise decât puţin, îndeajuns pentru ca ei să poată intra unul câte unul, apoi o închise pe dată în urma lui Perrin, aproape prinzându-i călcâiele. Ajuns înăuntru, la lumină, Rand începu să clipească des.
Îngrijitorii nu se arătară surprinşi de apariţia lor, aşa cum fusese bucătăreasa. Caii erau deja înşeuaţi şi-i aşteptau. Mandarb înălţă trufaş capul, fără să-l bage în seamă decât pe Lan, însă Aldieb întinse botul pentru a adulmeca braţul lui Moiraine. Era acolo şi un cal de povară, încărcat cu coşuri de răchită, precum şi un animal uriaş cu coama bogată, mai înalt chiar decât armăsarul Străjerului, pregătit pentru Loial. Părea îndeajuns de mare pentru a trage de unul singur o haraba cu fân, dar pe lângă Ogier nu arăta mai mare decât un ponei.
Loial privi calul şi mormăi, neîncrezător:
— Până acum am mers îndeajuns de bine şi pe jos.
Jupân Gill îi făcu un semn lui Rand, arătându-i murgul pe care i-l împrumuta. La culoare, era aproape ca părul băiatului, era înalt şi cu pieptul lat, dar nu aşa de aprig precum fusese Noruţ. Cercetându-l, Rand se simţi foarte mulţumit. Jupân Gill îi spuse că se numea Roşcatul.
Egwene se duse drept la Bela, iar Nynaeve, la iapa ei cu picioare lungi.
Mat veni lângă Rand, ducându-şi de căpăstru calul cenuşiu pe care-l primise.
— Perrin mă sperie, şopti el, iar Rand îl privi fix. Ce să zic, se poarta ciudat. Tu nu crezi? Jur că nu mi se pare şi nu e din pricina…
Rand încuviinţă. „Slavă Luminii, nu din pricina pumnalului.”
— Aşa e, Mat, dar stai liniştit. Moiraine ştie despre… lucrul acesta, ce-o mai fi şi el. Nu-i nici o problemă.
Şi-ar fi dorit să creadă în ceea ce spunea, dar măcar Mat părea ceva mai liniştit.
— Fireşte, încuviinţă el în grabă, privindu-l încă pe Perrin cu coada ochiului. Nici n-am spus altceva.
Jupân Gill se sfătui cu şeful îngrijitorilor. Bărbatul cel slab, cu faţă ca de cal, îşi duse mâna la frunte şi se grăbi către fundul grajdurilor. Hangiul se întoarse spre Moiraine, cu un zâmbet mulţumit pe chipul său rotund.,
— Ramey spune că drumul e liber, Aes Sedai.
Zidul din fundul grajdurilor părea solid şi gros, plin de rasteluri cu unelte. Ramey şi un alt îngrijitor dădură la o parte furcile, greblele şi lopeţile, apoi se întinseră pe lângă rafturi pentru a umbla la nişte zăvoare ascunse. Brusc, o parte din zid se răsuci înspre ei, pe nişte balamale atât de bine tăinuite, încât Rand nu era convins că le-ar fi putut găsi nici măcar aşa, cu uşa deschisă. Lumina care se revărsa din grajd cădea pe un perete de cărămidă, aflat la numai câteva picioare distanţă.
— E doar o alee îngusta dintre clădiri, spuse hangiul, dar nimeni, în afara celor de aici, nu ştie că se poate ajunge şi prin grajduri. N-o să fie nimeni la pândă aici, nici o Mantie Albă şi nici o cocardă, care să vă vadă ieşind.
Femeia Aes Sedai încuviinţă.
— Ţine minte, bunule hangiu, dacă ţi-e teamă că vei avea necazuri din pricina noastră, scrie-i lui Sheriam Sedai, din Ajah Albastră, în Tar Valon, iar ea te va ajuta. Mi-e teamă că eu şi surorile mele avem deja multe lucruri de îndreptat, pentru cei care mi-au oferit ajutor.
Jupân Gill râse, fără să pară câtuşi de puţin îngrijorat.
— Ce să spun, Aes Sedai, deja mi-ai dăruit singurul han din Caemlyn unde nu există şobolani. Ce aş mai putea să cer? Numai aşa, şi voi avea de două ori mai mulţi clienţi. Redeveni serios, încetând să mai tânjească. Orice aţi avea de gând, Regina sprijină Tar Valon, iar eu sunt de partea Reginei, aşa că vă doresc numai bine. Să te scalde Lumina, Aes Sedai. Pe toţi să vă scalde Lumina.
— Şi pe dumneata la fel, jupâne Gill, răspunse Moiraine, aplecând fruntea. Dar dacă este ca Lumina să scalde pe vreunul din noi, trebuie să ne grăbim. Ea se întoarse iute spre Loial. Eşti gata?
Ogierul luă de căpăstru calul cel uriaş, privindu-i cu teamă botul. Încercând să nu rămână cu mâna prea aproape, el îşi conduse animalul către uşa din fund. Ramey sărea de pe un picior pe altul, nerăbdător s-o închidă la loc. Pentru o clipă, Loial ramase cu capul plecat pe o parte, ca şi cum se bucura de o adiere care-i răcorea obrazul.