— Pe aici, spuse el, şi o apucă pe aleea cea îngustă.
Moiraine îl urmă, la numai câţiva paşi, apoi veniră Rand şi Mat. Rand se alesese şi cu calul de povară, pe care trebuia să-l ducă de căpăstru. Nynaeve şi Egwene intrară la mijloc, iar Perrin, în urma lor. Lan încheia şirul. Uşa secretă se închise iute, de îndată ce Mandarb păşi pe aleea noroioasă. Zgomotul zăvoarelor potrivite la locurile lor, care le tăiau orice cale de întoarcere, i se păru lui Rand nefiresc de puternic.
Aleea, aşa cum îi spusese jupân Gill, era într-adevăr foarte strâmtă şi chiar mai întunecată decât curtea hanului, dacă era cu putinţă aşa ceva. Ziduri înalte şi goale, de cărămidă sau de lemn, se înşirau pe ambele părţi, iar deasupra se vedea doar o fâşie îngustă de cer întunecat. Coşurile mari şi împletite, fixate pe spinarea calului de povară, se atingeau de ziduri. Erau pline cu provizii pentru călătorie, cele mai multe fiind oale de lut, în care se afla ulei. De asemenea, erau acolo mai multe beţe lungi, cu lămpi la capete, legate pe spinarea animalului, înăuntrul Căilor, din câte le spusese Loial, era mai întuneric decât în miez de noapte.
Lămpile pe jumătate pline foşneau la fiecare mişcare şi se ciocneau una de alta cu un zgomot de tinichea. Nu era foarte puternic, dar, la ceasul acela dinaintea zorilor, oraşul era tăcut. Foarte tăcut. Clinchetele înfundate păreau să răsune la mare depărtare.
Când aleea ieşi într-o strada, Loial alese drumul fără să şovăie. De acum, părea să ştie exact încotro se îndrepta, ca şi cum calea de urmat devenea din ce în ce mai limpede. Rand nu înţelegea cum de Ogierul putea găsi Poarta, iar Loial nu reuşise să-i explice prea bine. Din câte le spusese, ştia, pur şi simplu, unde se afla; o simţea. Nu putea să explice, după cum nu putea să explice cum făcea să respire.
Grăbindu-se în susul străzii, Rand întoarse capul spre colţul unde se afla Binecuvântarea Reginei. Din câte le spusese Lamgwin, nu departe de acel colţ se aflau încă vreo şase Mantii Albe. Erau atenţi numai la han, dar orice zgomot putea să-i atragă pe urmele lor. Nimeni nu ieşea la ora aceea pentru treburi cinstite. Copitele cailor răsunau ca nişte clopote pe strada pavată. Lămpile clincăneau de parcă armăsarul de povară le scutura cu bună ştiinţă. Numai după ce trecură de un alt colţ, Rand încetă să mai privească peste umăr, şi-i auzi şi pe ceilalţi din Emond’s Field oftând uşuraţi.
Loial părea să urmeze drumul cel mai drept către Poartă, pe oriunde i-ar fi dus acesta. De câteva ori străbătură străzi largi şi pustii, unde nu se afla decât, poate, vreun câine care se ascundea în umbră. Alteori o apucară pe alei la fel de înguste ca aceea pe care ieşiseră din han, unde, dacă nu erai atent, puteai să calci în cine ştie ce. Nynaeve se plânse pe înfundate de mirosuri, dar nimeni nu încetini.
Întunericul începu să se risipească, preschimbându-se într-un cenuşiu închis. Licăriri slabe care anunţau zorii apărură pe cer, deasupra acoperişurilor dinspre răsărit. Câţiva oameni ieşiră în stradă, bine înfofoliţi pentru a se feri de frig, mergând cu capetele plecate, de parcă încă se visau în pat. Cei mai mulţi nu dădeau nici o atenţie celor din jurul lor. Numai câţiva aruncară câte o privire înspre şirul de oameni şi cai, cu Loial în frunte, şi numai unul dintre ei îi văzu cu adevărat.
Acela ridicase întâi privirea spre ei, la fel ca toţi ceilalţi, cufundat deja în propriile gânduri, apoi se împiedicase brusc, gata să cadă, şi se întorsese pe călcâie ca să-i vadă mai bine. Încă nu se vedeau decât umbre, dar şi asta fusese prea mult. Văzut din depărtare, Ogierul putea să treacă drept un bărbat înalt care ducea de căpăstru un cal obişnuit, sau drept unul de statură medie, cu un cal pirpiriu. Avându-i însă pe ceilalţi după el, Loial arăta exact atât de mare cum şi era, o data şi jumătate cât un om, oricât de înalt. Trecătorul se uitase lung apoi, cu un strigăt înăbuşit, plecase în fugă, cu mantia fluturându-i în urmă.
Cu timpul, aveau să mai apară şi alţii. Rand trase cu ochiul la o femeie care mergea grăbită pe cealaltă parte a străzii, fără să vadă altceva decât pavajul pe care călca. În scurtă vreme, aveau să apară mai mulţi care să-i poată observa. Cerul de la răsărit se lumină.
— Acolo, rosti în cele din urmă Loial. E acolo, dedesubt.
Şi le arătă o prăvălie, încă ferecată pentru noapte. Mesele din faţă erau goale, prelatele de deasupra lor, strânse şi legate, uşile, zăvorite bine. La ferestrele de deasupra, unde locuia proprietarul, nu se vedea nici o lumină.
— Dedesubt? sări Mat, nevenindu-i să creadă. Şi cum facem să…?
Moiraine ridică un braţ, îndemnându-l să tacă, şi le făcu semn s-o urmeze pe aleea de lângă prăvălie. Cai şi oameni laolaltă, ei se înghesuiră în locul liber dintre două clădiri. Din pricina zidurilor înalte, acolo bezna era încă de nepătruns.
— Trebuie să fie o uşă care dă în pivniţă, şopti Moiraine. Ah, da.
Brusc, se făcu lumină. Deasupra palmei întinse a femeii apăru un glob care scânteia puternic, cam cât pumnul unui bărbat, şi care se mişca odată cu mâna ei. Rand se gândi că trecuseră prin multe dacă nimeni nu mai părea tulburat de asta, Moiraine îşi apropie palma de uşile pe care le găsise, undeva jos. Erau uşor înclinate şi ferecate cu un zăvor prins în nişte cârlige zdravene şi cu un lacăt de fier mai mare decât mâna lui Rand şi plin de rugină. Loial trase uşor de el.
— Pot să-l smulg, cu zăvor cu tot, dar o să facă atâta zgomot, încât o să trezească tot cartierul.
— Mai bine să nu stricăm nimic, dacă nu-i absolut necesar, răspunse Moiraine.
Ea cercetă cu atenţie lacătul, apoi, pe neaşteptate, lovi uşor cu toiagul fierul ruginit, iar lacătul se deschise pe dată. Cu mişcări grăbite, Loial îl scoase de la locul lui şi deschise uşile larg. Moiraine coborî pe rampa care ieşi la iveală, luminându-şi calea cu ajutorul globului din palmă. Aldieb o urmă, păşind graţios.
— Aprindeţi lămpile şi coborâţi, le şopti ea. Avem loc. Iute. În curând o să se lumineze.
În grabă mare, Rand dezlegă lămpile de pe şaua calului de povară, dar, chiar înainte s-o aprindă pe prima, îşi dădu seama că deja putea distinge chipul lui Mat. În câteva minute, străzile aveau să se umple de oameni, iar proprietarul prăvăliei avea să coboare pentru a începe treaba, şi toţi aveau să se întrebe de ce erau atâţia cai pe alee. Mat mormăi ceva, nemulţumit de ideea de a aduce caii înăuntru, dar Rand se simţi uşurat când îl conduse pe al său în josul rampei. Mat îl urmă, mormăind în continuare, dar la fel de grăbit.
Lampa lui Rand se clătina în vârful băţului, lovindu-se de tavan dacă nu era atent. Nici Roşcatul, nici calul de povară nu se simţeau în largul lor pe rampă. După ce ajunse jos, se dădu la o parte din calea lui Mat. Moiraine lăsă globul de lumină să se stingă, dar, pe măsură ce coborau şi ceilalţi, încăperea se lumină din ce în ce mai mult.
Pivniţa avea aceleaşi dimensiuni ca şi clădirea de deasupra. Cel mai mult spaţiu era ocupat de coloanele de cărămidă, mai înguste la bază şi cam de cinci ori mai late la vârf, aducând cu nişte arcade. Era loc îndeajuns pentru toţi, dar Rand tot se simţea înghesuit. Creştetul lui Loial ajungea până în tavan. După cum lăsase să se înţeleagă lacătul cel ruginit, încăperea nu mai fusese folosită de multă vreme. Podeaua era goală, în afară de câteva butoaie sparte, pline cu tot felul de nimicuri, şi de un strat gros de praf care se ridicase de la pământ şi plutea în lumina lămpilor.
Lan intră ultimul şi, de îndată ce-l duse pe Mandarb până jos, se întoarse să închidă uşile.
— Sânge şi cenuşă, mârâi Mat, de ce să fi construit o poartă dintr-aia într-un loc ca ăsta?
— Dar n-a fost mereu aşa, spuse Loial, al cărui glas tunător răsună în pivniţa pustie. Nicidecum!