— N-ai mai vorbi cu atâta încredere dacă ai mai fi fost vreodată pe aici, răspunse Ogierul; glasul său, de obicei atât de răsunător, era grav. Privea ţintă în întuneric, de parcă ar fi văzut ceva apropiindu-se. Nici eu n-am mai fost, dar am văzut Ogieri care au pătruns printr-o Poartă şi s-au întors. N-ai mai vorbi aşa, dacă ai fi făcut-o şi dumneata.
Mat trecu de poartă şi începu din nou să se mişte firesc. Vreme de o clipă, rămase pe loc, privind ţintă împrejur, la întunericul care părea să se întindă la nesfârşit, apoi veni în fugă spre ei, cu lampa care se clătina în vârful băţului şi cu calul în urma lui, mai mai să-l dărâme. Unul câte unul, trecură şi ceilalţi. Perrin, Egwene şi Nynaeve se opriră şi ei o clipă, tăcuţi şi uluiţi, înainte să se grăbească să se alăture grupului. Fiecare lampă lărgea cercul de lumină, dar nu atât cât ar fi trebuit. S-ar fi zis că bezna se adâncea cu cât era mai multă lumină, de parcă se lupta din răsputeri să nu fie străpunsă.
Era un gând pe care Rand îşi dorea să-l uite. Faptul că se aflau aici era îndeajuns de îngrijorător, şi fără ca întunericul să prindă viaţă. Cu toate acestea, cu toţii păreau să simtă apăsarea. Mat renunţase la replicile sale în doi peri, iar Egwene părea să-şi dorească să nu fi venit cu ei. În tăcere priveau Poarta, ultima fereastră înspre lumea pe care o cunoşteau.
În cele din urmă, în pivniţă rămase doar Moiraine, luminată slab de lampa pe care o avea cu ea. Femeia Aes Sedai se mişca tot ca prin vis. Mâna ei se plimbă încet pe perete, până ce găsi frunza de Avendesora care se afla, şi pe această parte, undeva mai jos, aşa cum o aşezase Moiraine pe partea cealaltă. Scoţând-o din loc, o aşeză acolo unde fusese la început. Rand se întrebă brusc dacă se mutase şi cealaltă.
Femeia Aes Sedai veni înăuntru, conducând-o pe Aldieb, în timp ce porţile de piatră începură să se închidă încet în urma ei. Se apropie de grup, iar porţile rămaseră cufundate în întuneric. Fereastra spre pivniţă se îngustă, apoi dispăru, înghiţită de bezna care se întinse peste tot în jurul lor, dincolo de cercul slab de lumina.
Brusc, li se păru că lămpile erau singura sursă de lumină rămasă pe lume. Rand îşi dădu seama că era înghesuit umăr la umăr între Perrin şi Egwene. Fata îl privi cu ochii mari şi veni şi mai aproape, iar Perrin nu făcu niciun gest să se tragă mai încolo. Atingerea altei fiinţe umane îţi dădea puţin curaj, acum că toată lumea se cufundase în întuneric. Până şi caii păreau să simtă neliniştea care-i împingea din ce în ce mai aproape unul de altul.
Părând netulburaţi, Moiraine şi Lan se urcară pe cai, iar femeia Aes Sedai se aplecă înainte, cu braţele sprijinite pe toiagul sculptat, aşezat de-a curmezişul şeii.
— Trebuie să plecăm, Loial.
Acesta tresări, apoi încuviinţă energic din cap.
— Da, da, Aes Sedai, ai dreptate. Să nu pierdem nici o clipă.
Şi le arătă o dungă lată şi albă care se întindea sub picioarele lor, iar Rand se trase iute la o parte. La fel făcură şi ceilalţi din Ţinutul celor Două Râuri. Rand se gândi că podeaua trebuia să fi fost cândva netedă, dar acum era plină de găuri, ca nişte pete de vărsat. Dunga albă era întreruptă în mai multe locuri.
— Asta duce de la Poartă la prima Călăuzire. De acolo…
Loial se uită îngrijorat în jur, apoi se urcă în şa, fără să se mai teamă ca înainte. Pe spinarea acestuia fusese aşezată cea mai mare şa găsită de şeful grăjdarilor, dar tot nu era îndeajuns de încăpătoare pentru Ogier. Picioarele sale atârnau până la genunchii animalului.
— Să nu pierdem nici o clipă, mormăi el, iar ceilalţi îi urmară exemplul, fără nici o tragere de inimă.
Moiraine şi Lan înaintau de-o parte şi de alta a lui Loial, urmând dunga albă prin întuneric. Toţi ceilalţi se înghesuiau în urma lor, cât puteau de aproape unul de altul, cu lămpile legănându-se deasupra capetelor. Acestea ar fi trebuit să dea suficientă lumina cât pentru o casă întreagă, dar la zece picioare depărtare nu se mai vedea nimic. Bezna înghiţea totul, ca şi cum acolo ar fi fost un zid. Scârţâitul şeilor şi tropotul copitelor pe piatră nu părea să răsune dincolo de marginea cercului de lumină.
Mâna lui Rand se tot îndrepta spre sabie, dar nu pentru că i-ar fi trecut prin cap că era ceva acolo, vreo făptură de care trebuia să se apere. De fapt, părea că nu există niciun loc în care să se poată ascunde vreo făptură. Cercul de lumină din jurul lor putea la fel de bine să fie o peşteră, înconjurată pe toate părţile de stâncă, fără cale de ieşire. Oricât ar fi înaintat, nu se schimba nimic. Rand pipăia mânerul sabiei ca şi cum strânsoarea mâinii sale ar fi putut îndepărta stânca pe care o simţea de jur împrejur. Atingând sabia, îşi amintea de învăţăturile lui Tam şi, pentru scurtă vreme, putea regăsi liniştea din hău. Dar sentimentul acela apăsător reapărea de fiecare dată, micşorând hăul până ce acesta rămânea doar ca o peşteră în mintea lui, şi trebuia să o ia de la capăt, atingând sabia lui Tam pentru a-şi aminti.
Când, în cele din urmă, peisajul se schimbă, se simţi mai uşurat, deşi era vorba doar despre o lespede înaltă, aşezată vertical, care apăru din beznă în faţa lor. Dunga cea albă se oprea la piciorul ei. Pe suprafaţa întinsă se vedeau linii răsucite din metal, meşteşugit trasate, care-i aminteau lui Rand de nişte corzi de iederă sau de frunze. Pete incolore acopereau şi piatra, şi metalul.
— Călăuzirea, spuse Loial, şi se aplecă în şa pentru a privi încruntat liniile de metal.
— Scrierea Ogier, observă Moiraine, dar semnele sunt atât de şterse, încât de-abia pot să-mi dau seama ce spune.
— Nici eu nu prea înţeleg ce scrie replica Loial, dar e suficient ca să ştiu că trebuie s-o luăm pe aici.
Şi îşi îndemnă calul într-o direcţie anume, îndepărtându-se de Călăuzire. Razele de lumină dădură la iveală alte construcţii din piatră, care păreau să fie poduri cu pereţi de stâncă, înalte, care se pierdeau în depărtare, şi rampe uşor arcuite, fără vreo balustradă, care duceau în sus şi în jos. Însă între acestea şi poduri erau parapete care le ajungeau până la piept, ca şi cum, acolo cel puţin, ar fi existat pericolul să cadă în gol. Parapetele erau alcătuite din bucăţi rotunde de piatră albă, simplă, îmbinate laolaltă într-un chip complicat. Lui Rand, imaginile i se păreau de a dreptul familiare, dar ştia că trebuia să fi fost rodul imaginaţiei sale, care căuta să regăsească ceva cunoscut în acel loc unde totul era straniu.
La piciorul unuia dintre poduri, Loial se opri ca să citească textul scurt de pe coloana îngustă de piatră aflată acolo. Încuviinţând din cap, se îndreptă spre pod.
— Ăsta-i primul pod din drumul nostru, spuse el peste umăr.
Rand se întrebă cum de podul se ţinea în picioare. Copitele cailor scrâşneau, de parcă la fiecare pas se mai desprindea câte o bucăţică de piatră. Peste tot în jur se vedeau găuri, nu foarte adânci, unele minuscule, altele late şi mari, ca şi cum plouase cu acid sau piatra putrezise. Peretele podului era şi el plin de crăpături şi de găuri. Din loc în loc, dispăruse cu totul, lăsând în urmă porţiuni goale, unele ajungând până la o lungime de cal. Podul putea foarte bine să fie făcut din stâncă şi să ajungă până în centrul pământului, dar, aşa cum îl vedea, Rand nu nădăjduia decât să fie îndeajuns de solid pentru a le îngădui să ajungă la celălalt capăt. „Dacă există un capăt.”
În cele din urmă, podul se termină, într-un loc care părea aidoma cu capătul la care se urcaseră. Rand nu vedea decât porţiunile atinse de lumina lămpilor, dar avea impresia că se aflau într-un loc vast, ca un deal cu o porţiune plană la vârf, din care plecau în toate direcţiile poduri şi rampe. O Insulă, după cum le spuse Loial. Se afla acolo şi o Călăuzire, acoperită cu inscripţii – i se păru că stătea drept în mijloc, dar nu avu cum să-şi dea seama dacă era sau nu aşa. Loial citi indicaţiile, apoi îi conduse spre una din rampe, care urca, încolăcindu-se.