După un urcuş lung şi nenumărate ocoluri, rampa îi duse pe o altă Insulă, aidoma celei de pe care plecaseră. Rand încerca să-şi imagineze cum arăta rampa, dar renunţă. „Insula asta nu poate fi chiar deasupra celeilalte. Pur şi simplu nu se poate.”
Loial cercetă o altă lespede acoperită cu inscripţii, găsi o altă coloană care însemna drumul şi-i conduse spre un alt pod. Rand nu mai reuşea să priceapă încotro se îndreptau.
În cercul lor strâmt de lumină, fiecare pod era exact la fel ca acela dinainte, numai că unele aveau spărturi în pereţi, iar altele, nu. Şi Insulele se diferenţiau numai după lespezile Călăuzirilor, unele fiind mai deteriorate decât altele. Rand pierdu noţiunea timpului; nu mai era sigur nici măcar câte poduri străbătuseră sau câte rampe. Străjerul, în schimb, avea probabil un al şaselea simţ. Tocmai când Rand simţi cum îl apucă foamea, Lan îi anunţă liniştit că era amiază şi coborî de pe cal pentru a le împărţi pâine, brânză şi carne uscată, din proviziile pe care le aveau cu ei. Venise rândul lui Perrin să ducă de căpăstru calul de povară. Se aflau pe o Insulă, iar Loial era preocupat cu descifrarea indicaţiilor de pe lespedea Călăuzirii.
Mat dădu să coboare din şa, dar Moiraine spuse:
— Timpul e prea preţios aici ca să-l irosim. Pentru noi, cel puţin. O să ne oprim numai când vine momentul să dormim.
Lan se urcase deja înapoi pe spinarea lui Mandarb.
Lui Rand îi cam dispăru pofta de mâncare la gândul că urma să doarmă înăuntru. Aici era mereu noapte, dar nu o noapte potrivită pentru somn. Îmbucă totuşi ceva, fără să se dea jos, la fel ca toată lumea. Era greu să ţină în acelaşi timp lampa, mâncarea şi frâiele, însă, chiar dacă crezuse că nu-i mai era foame, dădu gata şi ultimele firimituri de pâine şi de brânză, lingându-şi degetele, şi se gândi cu tristeţe că ar mai fi vrut. Ba chiar îi veni în minte că nu era chiar aşa de rău pe Căile de Taină, până la urmă. Oricum, nu era aşa cum le spusese Loial. Chiar dacă se simţeau ca la apropierea unei furtuni, totuşi nimic nu se schimba. Nimic nu se întâmpla. Era aproape plicticos.
Apoi însă, un mormăit de uimire al lui Loial rupse tăcerea. Rand se ridică în scări, ca să tragă cu ochiul pe lângă Ogier, şi înghiţi în sec: se aflau pe un pod care, la numai câteva picioare în faţa lui Loial, se termina cu o spărtură cu contururi neregulate.
45
Urmăritorul din umbră
Lumina lămpilor se întindea tocmai cât era nevoie pentru a atinge porţiunea cealaltă, care se vedea prin întuneric ca dintele spart al unui uriaş. Calul lui Loial bătu nervos din copită, iar o piatră desprinsă din podea căzu în hăul întunecat de dedesubtul lor. Rand nu auzi niciun zgomot care să arate că ar fi atins fundul.
Îndemnându-l pe Roşcat, se apropie de margine. În jos, atâta cât putea să vadă, coborându-şi lampa din vârful băţului, nu era nimic. Şi sus, şi jos, numai beznă, care înghiţea lumina. Dacă exista un fund, putea să fie la o mie de picioare sub ei. Sau putea să nu existe deloc. În schimb, pe partea cealaltă, văzu cu uimire că podul nu era sprijinit pe nimic. Era foarte subţire, iar dedesubt nu se afla absolut nimic.
Dintr-odată, stânca de sub picioare i se păru subţire ca o foaie de hârtie, iar abisul de dincolo de margine începu să-l tragă în jos. Lampa şi băţul păreau îndeajuns de grele pentru a-l răsturna din şa. Ameţit, se trase înapoi de la margine cu grijă, aşa cum se şi apropiase.
— La asta ne-ai adus, Aes Sedai? întrebă Nynaeve. Toate astea numai ca să aflăm că, până la urmă, trebuie să ne-ntoarcem în Caemlyn?
— Nu trebuie să ne-ntoarcem, răspunse Moiraine. Cel puţin nu până în Caemlyn. Pentru fiecare destinaţie, există multe Căi. Trebuie să ne-ntoarcem numai până ce Loial găseşte alt drum spre Fal Dara. Loial? Loial!
Ogierul îşi mută privirile dintre abis cu un efort vizibil.
— Ce? O, da, Aes Sedai, pot găsi alt drum. Nu…
Ochii i se îndreptară din nou spre hău, fără voia lui, iar urechile îi tresăltară.
— Nu crezusem că totul se putea degrada atât de mult. Dacă până şi podurile se sfărâmă, s-ar putea să nu găsesc drumul pe care-l doresc. S-ar putea să nu găsesc niciun drum de întoarcere. Poate că podurile se prăbuşesc chiar acum în urma noastră.
— Trebuie să existe un drum, spuse Perrin, cu glasul lipsit de expresie; ochii lui păreau să atragă toată lumina, sclipind auriu. „Un lup încolţit, se gândi Rand, uimit. Cu asta seamănă.”
— O să fie după cum ţese Roata, grăi Moiraine, dar eu, una, nu cred că podurile se prăbuşesc atât de repede precum crezi dumneata. Priveşte piatra, Loial. Până şi eu îmi pot da seama că asta s-a petrecut demult.
— Da, rosti rar Loial. Da, Aes Sedai, văd şi eu. Aici nu plouă şi nu e niciun pic de vânt, dar podul ăsta s-a prăbuşit de cel puţin zece ani.
El dădu din cap, zâmbind uşurat, atât de fericit de ceea ce descoperise, încât, preţ de o clipă, păru să uite de teamă. Apoi, privi în jur şi ridică stingherit din umeri.
— Aş putea să găsesc alte drumuri cu mai mare uşurinţă decât cel spre Mafal Dadaranell. Tar Valon, de exemplu? Sau steddingul Shangtai. De la ultima Insulă, mai erau numai trei poduri până acolo. Presupun că de acuma Fruntaşii ar dori să-mi vorbească.
— Fal Dara, Loial, spuse ferm Moiraine. Ochiul Lumii se află dincolo de Fal Dara, şi acolo trebuie să ajungem.
— Fal Dara, încuviinţă fără entuziasm Ogierul.
Ajunşi înapoi la Insulă, Loial cercetă amănunţit lespedea acoperită de inscripţii, cu sprâncenele lăsate foarte jos şi murmurând ca pentru sine. În curând, nimeni nu mai reuşi să-l înţeleagă, căci o dădu pe limba sa, care suna precum ciripitul unor păsări pe tonuri foarte joase. Lui Rand i se păru ciudat că un neam atât de mare avea o limbă atât de muzicală. În cele din urmă, Ogierul dădu din cap. Conducându-i spre podul pe care-l alesese, se întoarse ca să tragă trist cu ochiul la semnul aflat alături de un altul.
— Trei poduri până la stedding Shangtai, oftă el, dar trecu de locul respectiv fără să se oprească şi o apucă pe cel de-al treilea pod care le ieşi în cale. Apoi privi din nou în urmă, plin de regrete, deşi podul care ducea spre casa lui era cufundat în beznă. Rand îşi apropie calul de al lui.
— Când se termină totul, Loial, tu ai să-mi araţi steddingul tău, iar eu, Emond’s Field. Dar nu pe Căile de Taină. O să mergem pe jos sau călare, chiar dacă durează o vară întreagă.
— Dar crezi că se va sfârşi vreodată, Rand?
El se încruntă.
— Ai spus că vom ajunge în Fal Dara în două zile.
— Nu-i vorba despre Căi, Rand. Despre tot restul, răspunse Loial, privind în spate la femeia Aes Sedai, care vorbea încetişor cu Lan, călărind umăr la umăr. Ce te face să crezi că se va termina vreodată?
Podurile şi rampele îi purtară în sus, în jos şi în toate direcţiile. Câteodată dădeau de cărări albe care plecau din dreptul unei Călăuziri, la fel ca aceea pe care o urmaseră la plecarea din Caemlyn. Rand observă că nu era singurul care privea cărările curios şi uşor nostalgic. Nynaeve, Perrin, Mat şi chiar şi Egwene le lăsau în urmă cu mare părere de rău. La capătul fiecăreia se afla o Poartă, o cale de a ieşi din nou în lume, unde era cer, soare şi vânt. Până şi vântul ar fi fost bine venit. Urmăriţi de privirile vigilente ale lui Moiraine, nu se opreau în dreptul nici unei cărări, dar Rand nu era singurul care să privească înapoi, chiar şi după ce Insula, Călăuzirea şi dunga cea albă se pierdeau în întuneric.