Când Moiraine îi anunţă că aveau să înnopteze pe una din Insule, Rand căscă de mama focului. Mat privi bezna care se întindea de jur împrejur şi pufni zgomotos, dar coborî din şa la fel de repede ca restul. Lan şi băieţii dădură şeile jos de pe cai şi-i priponiră, în timp ce Nynaeve şi Egwene pregătiră o sobiţă cu ulei, ca să fiarbă ceaiul. Sobiţa, care arăta ca fundul unei lămpi, era folosită de Străjerii care pătrundeau în Mana Pustiitoare, din câte le spuse Lan, acolo unde ar fi fost primejdios de făcut un foc cu lemne. Străjerul scoase din coşurile de provizii nişte trepiede, în care lămpile puteau fi aşezate de jur împrejurul taberei.
Loial cercetă o vreme Călăuzirea, apoi se aşeză în faţa ei cu picioarele încrucişate şi pipăi piatra plină de praf şi de găuri.
— Odinioară, pe Insule creşteau diverse plante, povesti el cu tristeţe. Aşa se spune în toate cărţile. Exista iarbă verde pe care puteai dormi, moale ca un pat de puf, şi pomi încărcaţi cu fructe, ca să-ţi închei masa cu un măr, o pară sau o gutuie, dulci, coapte şi zemoase, indiferent de vremea de afară.
— Nu-i nimic de vânat, mârâi Perrin, apoi păru surprins de ceea ce rostise.
Egwene îi întinse lui Loial o cană cu ceai, dar el o ţinu în mână fără să bea, privind-o fix, de parcă în adâncurile ei îşi regăsea pomii încărcaţi cu fructe.
— N-ai de gând să iei nici o măsură de apărare? o întrebă Nynaeve pe Moiraine. Sunt convinsă că pe aici umblă făpturi mai rele decât şobolanii. Chiar dacă n-am văzut nimic, o simt.
Femeia Aes Sedai îşi frecă dezgustată palmele.
— Ceea ce simţi este Mana, Puterea cu ajutorul căreia au fost făurite Căile. Nu vreau să folosesc Puterea aici, înăuntru, decât dacă n-am de ales. Mana este atât de puternică, încât, orice aş încerca să fac, n-ar ieşi bine.
Şi, cu asta, îi reduse pe toţi la tăcere, inclusiv pe Loial. Lan se aşeză să mănânce liniştit, ca şi cum punea lemne pe foc; nu conta ce mânca, ci doar să-şi hrănească trupul. Moiraine mâncă şi ea din belşug, cu maniere alese, de parcă nu se aflau pe o stâncă pierdută în mijlocul unei pustietăţi. Rand, în schimb, nu luă decât câteva îmbucături. Flăcăruia sobiţei ajungea numai pentru a fierbe apa, dar Rand se aplecă spre ea, ca şi cum îi putea absorbi căldura, atingându-i cu umerii pe Mat şi pe Perrin. Cu toţii se aşezară înghesuiţi în jurul sobiţei. Mat uitase de pâinea, brânza şi carnea pe care le ţinea în mână, iar Perrin îşi pusese jos farfuria de tinichea după numai câteva îmbucături. Atmosfera deveni din ce în ce mai mohorâtă; cu toţii stăteau cu capul plecat, speriaţi de bezna dimprejur.
Moiraine îi cerceta cu privirea în timp ce mânca. În cele din urmă, îşi puse jos farfuria şi-şi şterse buzele cu un şervet.
— Pot să vă spun un lucru care să vă înveselească. Nu cred că Thom Merrilin a murit.
Rand o sfredeli cu privirea.
— Dar… Pieritul…
— Mat mi-a spus ce s-a petrecut în Whitebridge, continuă femeia Aes Sedai. Oamenii de acolo au pomenit de un Menestrel, dar nu au spus şi c-ar fi murit. Dacă ar fi fost ucis, mi-ar fi spus-o precis. Whitebridge nu e un oraş atât de mare pentru ca un Menestrel să treacă neobservat. Iar Thom face parte din Pânza care se ţese în jurul vostru. Are un rol mult prea important pentru a dispărea aşa de repede.
„Prea important? se gândi Rand. Dar de unde ştie Moiraine…?”
— A văzut Min ceva legat de Thom?
— A văzut multe, răspunse Moiraine pe un ton misterios. Legat de voi toţi. Aş vrea să pot înţelege măcar jumătate din câte a văzut, dar nici măcar ea nu e în stare să înţeleagă. Vechile stavile se prăbuşesc. Dar, indiferent ce ar face Min, ea vede adevărul. Sorţile voastre sunt unite. A lui Thom, la fel.
Nynaeve pufni dispreţuitoare şi-şi mai turnă o cană cu ceai.
— Nu înţeleg cum de-a putut vedea ceva legat de noi, râse Mat. Din câte-mi amintesc, nu şi-a luat nici o clipă ochii de la Rand.
Egwene ridică dintr-o sprânceană.
— Da? Asta nu mi-ai spus, Moiraine Sedai.
Rand trase cu ochiul la ea. Nu-l privea, dar tonul pe care vorbise fusese prea liniştit.
— I-am vorbit o singură dată, răspunse el. Se îmbracă în haine băieţeşti şi are părul la fel de scurt ca al meu.
— I-ai vorbit. O dată, îngână Egwene, dând încet din cap; tot fără să-l privească, îşi duse cana la buze.
— Min e doar o fată care lucra la hanul din Baerlon, interveni Perrin. Nu ca Aram.
Egwene se înecă dintr-odată cu ceaiul.
— Prea fierbinte, murmură ea.
— Cine-i Aram? întrebă Rand.
Perrin zâmbi, aşa cum făcea Mat pe vremuri, când pregătea vreo şotie, şi coborî ochii.
— Un Pribeag, răspunse Egwene, nepăsătoare, dar cu obrajii roşii ca focul.
— Un Pribeag, repetă şi Perrin, liniştit. Unul care dansează. Ca o pasăre. Nu aşa ai spus, Egwene? Că era ca şi cum ai fi zburat pe aripile unei pasări?
Egwene îşi puse cana jos cu mişcări ferme.
— Nu ştiu dacă şi voi sunteţi obosiţi, dar eu, una, mă duc să mă culc.
Când ea se înfăşură în paturi, Perrin se întinse spre Rand, îi dădu un ghiont în coaste şi-i făcu şmechereşte cu ochiul. Rand se trezi că-i răspunde cu un rânjet. „Arde-m-ar focul, ce bine a ieşit de data asta. Aş vrea să ştiu şi eu aşa de multe lucruri despre femei ca Perrin.”
— Rand, începu Mat cu un glas viclean, poate c-ar trebui să-i povesteşti lui Egwene despre Else, fiica fermierului Grinwell.
Egwene înălţă capul, uitându-se mai întâi la Mat, apoi la Rand, iar el se ridică iute ca să-şi ia paturile.
— Ce somn mi s-a făcut…
Atunci, toţi cei din Emond’s Field începură să-şi caute păturile, împreuna cu Loial. Moiraine rămase pe loc, sorbind din ceai. Lan făcu la fel. Străjerul nu părea să vrea vreodată să doarmă, şi nici să aibă nevoie.
Nici măcar când se culcară nu se îndepărtară prea mult unii de alţii. În jurul sobiţei apărură astfel mai multe moviliţe acoperite cu pături, aproape atingându-se.
— Rand, şopti Mat, a fost ceva între tine şi Min asta? Nici n-am văzut-o prea bine. Era drăguţă, dar trebuie să fie cam de vârsta lui Nynaeve.
— Şi cu Else cum e? se auzi şi Perrin, din partea cealaltă. Drăguţă?
— Sânge şi cenuşă, mormăi Rand, nici nu mai pot să vorbesc cu o fată? Parc-aţi fi Egwene.
— Ia vezi cum vorbeşti, după cum ar zice Meştereasa, îl dojeni în batjocura Mat. Dar, dacă nu vrei să-mi spui, eu mă culc.
— Bravo, bodogăni Rand. Ai spus şi tu un lucru cumsecade.
Cu toate acestea, somnul nu veni cu uşurinţă. Piatra era tare, în orice poziţie s-ar fi aşezat, iar scobiturile se simţeau şi prin pătură. N-avea cum să-şi închipuie că s-ar fi aflat altundeva decât înăuntrul Căilor, făurite de bărbaţii care frânseseră lumea, atinşi de către Cel Întunecat. În minte îi revenea mereu imaginea podului prăbuşit, sub care nu se găsea nimic.
Întorcându-se pe o parte, îl văzu pe Mat care se uita la el sau, mai bine zis, prin el. Pesemne că-şi amintise de bezna care-i înconjura, uitând de orice glumă. Rand se întoarse pe cealaltă parte şi-l văzu pe Perrin, care avea şi el ochii deschişi. Îi părea mai puţin speriat decât Mat, dar avea mâinile împreunate pe piept şi-şi lovea nervos degetele unul de altul.
Moiraine le dădu ocol, îngenunchind alături de fiecare şi aplecându-se să le vorbească încet. Rand nu auzi ce-i spusese lui Perrin, dar acesta îşi luă mâinile de pe piept. Când ajunse şi la el, cu chipul aproape lipit de al lui, îi spuse în şoaptă, încurajator: