— Chiar şi aici, soarta ta te apără. Nici măcar Cel Întunecat nu poate schimba cu totul Pânza. Câtă vreme eşti în preajma mea, nu-ţi poate face rău. Visele tale sunt în siguranţă. Măcar pentru o vreme.
Când ea trecu la Mat, Rand se întreba dacă într-adevăr credea că era aşa de uşor, că nu trebuia decât să-i spună că era în siguranţă, iar el avea s-o şi creadă. Totuşi, se simţi cumva mai bine – oricum, un pic mai sigur pe el. Gândindu-se la asta, adormi şi nu visă nimic.
Lan îi trezi. Rand se întrebă dacă Străjerul se odihnise şi el puţin; nu arăta obosit, nici măcar ca ei, care zăcuseră câteva ceasuri pe piatra tare. Moiraine le dădu răgazul să facă un ceai, dar numai câte o singură cană de fiecare. Masa de dimineaţă o mâncară în şa. Loial şi Străjerul erau în frunte. Mâncară acelaşi lucru ca şi în ziua precedentă, pâine, brânză şi carne uscată. Rand se gândi că pesemne se săturaseră cu toţii de felul ăsta de mâncare.
La scurtă vreme după ce terminară, Lan îi anunţă liniştit:
— Ne urmăreşte cineva. Sau ceva.
Se aflau la mijlocul unui pod şi nu vedeau niciunul din capete. Mat scoase o săgeată din tolbă şi, înainte să-l poată opri cineva, o slobozi în bezna din spatele lor.
— Ştiam eu că nu trebuia să fac asta, mormăi Loial. Niciodată să n-ai de-a face cu o Aes Sedai, decât în stedding.
Înainte ca Mat să apuce să mai tragă o dată, Lan îi smuci arcul.
— Opreşte, ţăran nătâng. N-ai de unde să ştii cine e.
— Numai acolo nu-ţi pot face nimic, continuă Ogierul.
— Ce-ar mai putea fi pe aici, în afară de nişte făpturi rele? întrebă Mat.
— Aşa spuneau Fruntaşii, şi ar fi trebuit să-i ascult.
— Noi, de exemplu, spuse sec Străjerul.
— Poate că-i un alt călător, sugeră încrezătoare Egwene. Poate vreun Ogier.
— Ogierii au mai mult bun simţ şi nu folosesc Căile, mârâi Loial. Cu toţii, în afară de Loial, care n-are bun simţ deloc. Aşa spunea mereu Fruntaşul Haman, şi e adevărat.
— Ce simţi, Lan? întrebă Moiraine. E cineva care-l slujeşte pe Cel Întunecat?
Străjerul clătină încet din cap.
— Nu ştiu, răspunse, de parcă era el însuşi surprins. Nu-mi dau seama. Poate e din pricina Căilor şi a Manei. Totul pare ciudat, însă, orice ar fi, nu încearcă să ne ajungă din urmă. La ultima Insulă, aproape că a dat peste noi, şi s-a retras pe dată dincolo de pod. Cu toate astea, dacă rămân puţin în urmă, poate reuşesc să-l iau prin surprindere şi să văd cine sau ce e.
— Dacă rămâi în urmă, Străjerule, spuse ferm Loial, o să-ţi petreci restul zilelor aici, înăuntru. Chiar dacă ştii să citeşti în limba Ogierilor, n-am auzit şi n-am citit niciodată de vreun om care să poată găsi drumul mai departe de prima Insulă, fără un Ogier care să-l călăuzească. Spune, chiar ştii să citeşti în limba mea?
Lan clătină iarăşi din cap, iar Moiraine zise:
— Câtă vreme acest urmăritor nu ne face necazuri, o să-l lăsăm în pace şi noi. Nu avem vreme de pierdut.
În timp ce străbăteau podul către următoarea Insulă, Loial spuse:
— Dacă-mi aduc aminte bine de ultima Călăuzire, există aici un drum care duce în Tar Valon. Facem până acolo cel mult jumătate de zi. Până în Mafal Dadaranell o să ne ia mai mult. Sunt convins că…
Dar se întrerupse când lumina lămpilor atinse lespedea Călăuzirii. Aproape de vârful acesteia, piatra era plina de semne incrustate adânc, cu linii ferme şi ascuţite. Dintr-odată, Lan se încordă vizibil. Rămase nemişcat în şa, dar lui Rand i se păru că putea să simtă totul în jur, chiar şi cum respirau ceilalţi. Străjerul începu să dea ocol lespezii de piatră, îndepărtându-se încet de ea. Călărea de parcă era pregătit să fie atacat sau să atace el însuşi.
— Asta explică multe, spuse încet Moiraine, şi mă sperie. Atât de multe. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Mana, stricăciunile. Ar fi trebuit să-mi dau seama.
— Ce anume? întrebă Nynaeve, în acelaşi timp cu Loial, care izbucni:
— Ce e? Cine a făcut asta? N-am văzut şi n-am auzit niciodată de aşa ceva.
Femeia Aes Sedai se uită liniştită la ei.
— Trolocii, răspunse ea, fără să bage în seamă exclamaţiile lor de teamă. Sau Pieriţii. Aceste rune sunt din cele folosite de troloci. Pesemne că au descoperit cum să deschidă Căile şi aşa au ajuns neobservaţi până în Ţinutul celor Două Râuri – prin Poarta de la Manetheren. Există cel puţin o Poartă în mijlocul Manei Pustiitoare.
Înainte să continue, privi spre Lan; Străjerul se îndepărtase destul de mult, astfel încât nu i se mai zărea decât strălucirea slabă a lămpii.
— Manetheren a fost distrus, dar aproape nimic pe lume nu poate distruge o Poartă. Aşa au reuşit Pieriţii să treacă de Caemlyn cu o întreagă armată, fără ştirea celor de pe drumul de la Mana şi până în Andor. Oprindu-se puţin, ea îşi atinse gânditoare buzele. Totuşi, pesemne că încă nu ştiu toate drumurile, altfel ar fi dat năvală în Caemlyn pe poarta pe care am intrat noi. Da.
Rand se cutremură la gândul că se strecurau prin Căile de Taină, când în orice clipă puteau să dea peste sute sau poate mii de troloci care-i aşteptau în întuneric, făpturi uriaşe şi pocite, cu chip de fiară, care mârâiau năpustindu-se prin beznă ca să-i omoare. Sau chiar mai rău.
— Nu le vine uşor să străbată Căile, strigă Lan. Nu se îndepărtase prea mult, dar cei din jurul Călăuzirii aproape că nu mai puteau vedea globul palid de lumină aruncat de lampa lui. Moiraine îi conduse spre el. Văzând ce găsise Străjerul, Rand îşi dori să nu fi apucat să mănânce nimic.
La piciorul unuia dintre poduri se înălţau mai multe trupuri împietrite de troloci. Pieriseră tocmai când îşi fluturau de jur împrejur securile încovoiate şi săbiile ca nişte coase. Cenuşii, pline de găuri ca piatra Căilor, trupurile uriaşe erau pe jumătate scufundate în stânca revărsată şi plină de umflături. Unele dintre acestea plesniseră, dând la iveală alte chipuri ca de fiară, ale căror urlete de teamă le îngheţaseră pentru vecie pe buze. Rand auzi pe cineva vărsându-şi maţele în spatele său şi înghiţi în sec pentru a nu i se alătura. Era o moarte oribilă, chiar şi pentru troloci.
La câţiva paşi în spatele lor, podul se termina. Semnul care marca drumul zăcea sfărâmat în mii de bucăţi. Loial coborî uşor de pe cal, trăgând cu ochiul la troloci, ca şi cum s-ar fi temut să nu învie deodată. El cercetă în grabă rămăşiţele semnului, căutând liniile de metal incrustate în piatră, apoi se căţără la loc în şa.
— Acesta era primul pod din drumul spre Tar Valon, îi anunţă el.
Mat, cu capul întors în direcţia opusă trolocilor, tocmai se ştergea la gură cu dosul mâinii. Egwene îşi ascunsese faţa în palme. Rand veni lângă ea şi o atinse pe umăr, iar fata se întoarse şi-l îmbrăţişă, tremurând. Şi lui îi venea să tremure; numai îmbrăţişarea ei îl împiedica.
— E bine măcar că nu mergem încă în Tar Valon, spuse Moiraine.
Nynaeve se năpusti spre ea.
— Cum poţi să fii atât de liniştită? Am putea să păţim şi noi acelaşi lucru!
— Poate, răspunse calmă Moiraine, iar Nynaeve scrâşni din dinţi atât de puternic, încât Rand o şi auzi. Totuşi, e mai probabil ca bărbaţii Aes Sedai care au făurit Căile să se fi gândit să le protejeze cu ajutorul unor capcane întinse făpturilor Celui Întunecat. Pesemne că tocmai de asta se temeau pe vremea aceea, înainte ca Jumate-Oamenii şi trolocii să fi fost alungaţi în mijlocul Manei Pustiitoare. Oricum, nu putem să pierdem vremea pe aici, şi orice drum am alege, fie îndărăt, fie înainte, ne poate duce într-o capcană. Loial, ştii care este podul următor?
— Da. Da, partea aceea din Călăuzire era nevătămată, slavă Luminii.