Pentru prima dată, Loial părea la fel de dornic să plece ca Moiraine. Nici nu terminase bine de vorbit, că îşi şi îndemnase calul la drum.
Egwene rămase agăţată de braţul lui Rand până ce trecură de încă două poduri, iar când, în cele din urmă, îi dădu drumul, cerându-şi în şoaptă scuze şi râzând silit, îi păru rău, şi nu doar pentru că îi plăcuse să o simtă ţinându-se de el, ci pentru că descoperise că era mai uşor să fii curajos când cineva avea nevoie de sprijinul tău.
Chiar dacă Moiraine nu credea că ar fi fost cu putinţă să cadă şi ei într-o capcană, şi în ciuda faptului că le spunea mereu să nu zăbovească, îi sili să meargă mai încet decât până atunci, oprindu-i înainte de fiecare pod şi de fiecare Insulă şi mergând singură câţiva paşi, pipăind văzduhul cu braţul întins. Nici măcar Loial şi Lan nu aveau voie să treacă mai departe fără acordul ei.
Neavând de ales, Rand trebuia să se încreadă în ceea ce le spusese despre capcane. Cu toate acestea, el îşi ţinea privirile aţintite în bezna care-i înconjura, de parcă ar fi putut vedea ceva mai departe de zece paşi, şi-şi încordă auzul. Dacă şi trolocii puteau folosi Căile, atunci făptura care-i urmărea putea fi tot în slujba Celui Întunecat. Sau poate că erau mai multe. Lan le spusese că nu-şi putea da seama limpede. Trecură pod după pod, mâncară fără să coboare din şa, apoi străbătură alte poduri, dar el nu izbuti să audă nimic altceva decât scârţâitul şeilor, copitele cailor şi, din când în când, pe vreunul din grup care tuşea sau bombănea ceva. Apoi, undeva în depărtare, începu să se audă şi şuierul vântului, dar Rand nu-şi dădea seama de unde venea. La început crezu că i se părea, dar cu timpul se convinse că nu era nici o închipuire.
„Ar fi bine să simt iar vântul, chiar dacă-i îngheţat.”
Dintr-odată, clipi speriat.
— Loial, n-ai spus tu că înăuntrul Căilor nu exista vânt?
Loial se opri la câţiva paşi de Insula următoare şi-şi lăsă capul pe o parte ca să asculte. Chipul i se albi încet, iar el îşi umezi buzele cu limba.
— Machin Shin, şopti răguşit Ogierul. Vântul cel Negru. Să ne scalde şi să ne apere Lumina. E Vântul Negru.
— Câte poduri mai avem de străbătut? întrebă Moiraine. Câte poduri, Loial?
— Două, cred. Două.
— Atunci haideţi, iute, spuse ea, îndemnând-o pe Aldieb să păşească pe Insulă. Găseşte repede drumul.
În timp ce privea inscripţiile, Loial vorbea cu sine însuşi sau cu oricine era dispus să-l asculte.
— Au ieşit de acolo cu minţile rătăcite, strigând ceva despre Machin Shin. Lumina să ne ajute! Până şi cei pe care Aes Sedai au reuşit să-i vindece, până şi ei…
El cercetă în grabă lespedea şi o apucă în galop spre podul ales, strigându-le:
— Pe aici!
De data aceasta, Moiraine nu mai aşteptă să verifice, ci-i îndemnă pe toţi să pornească în galop, făcând podul să se cutremure sub copitele cailor, cu lămpile clătinându-se puternic deasupra capetelor lor. Loial cercetă din priviri următoarea Călăuzire şi-şi îndemnă calul cel uriaş ca şi cum ar fi participat la o cursă, înainte ca animalul să se fi oprit din fugă. Vuietul vântului se făcu mai puternic. De acum, întrecea chiar şi tropotul copitelor pe piatră. Era în urma lor, şi se apropia.
La ultima Călăuzire nici nu se mai opriră. De îndată ce lumina lămpilor dădu la iveală cărarea cea albă care pleca de lângă ea, o apucară în direcţia respectivă, tot la galop. Insula dispăru în urma lor, lăsând în urmă doar stânca cenuşie şi plină de găuri şi cărarea cea albă. Rand gâfâia atât de tare, încât nici nu mai era sigur dacă se mai auzea vântul.
Din întuneric apărură şi porţile, împodobite cu tot felul de frunze, singuratice, ca un zid mic, pierdut în noapte. Moiraine se aplecă în şa, întinzând braţul spre sculptură, şi se trase brusc înapoi.
— Frunza de Avendesora nu-i aici! spuse ea. Cheia a dispărut!
— Pe Lumină! strigă Mat. Arde-ne-ar focul pe toţi!
Loial îşi dădu capul pe spate şi scoase un strigăt jalnic, ca un urlet de moarte.
Egwene atinse braţul lui Rand. Buzele îi tremurau, dar nu putea vorbi. El îşi puse mâna peste a ei, nădăjduind că nu arăta mai speriat decât ea, deşi aşa se simţea. Vântul vuia în urma lor, în direcţia în care se afla lespedea Călăuzirii. I se părea că distinge şi nişte glasuri care le strigau nişte vorbe atât de urâte, încât, chiar dacă nu le înţelegea pe de-a-ntregul, se simţea îngreţoşat.
Moiraine ridică toiagul, iar din capătul acestuia ţâşniră flăcări. Nu erau albe şi curate, precum cele pe care Rand şi le amintea din Emond’s Field sau din bătălia de dinainte de Shadar Logoth, ci erau străbătute de vârtejuri de un galben murdar, iar prin ele pluteau fărâme negre, ca de cenuşă. Se înălţă şi un fum subţire şi acru, care-l făcu pe Loial să tuşească, iar caii să se foiască nervoşi. Cu toate astea, Moiraine îndreptă toiagul spre porţi. Rand simţi cum fumul îi ardea nările şi gâtul.
Piatra se topi ca untul, frunzele şi corzile de iederă contorsionându-se şi dispărând în flăcări. Femeia Aes Sedai se grăbea din răsputeri, dar nu era uşor să facă o deschizătură îndeajuns de mare pentru toţi. Lui Rand i se părea că linia subţire de piatră topită de-abia se mişca. Mantia sa flutură, parcă bătută de vânt, iar inima îi îngheţă în piept.
— Îl simt, striga Mat, cu glasul tremurat. Pe Lumină, chiar îl simt!
Flacăra se stinse, iar Moiraine lăsă toiagul în jos.
— Gata, spuse ea. Aproape am terminat.
Pe suprafaţa de piatră se vedea o dungă subţire prin care Rand îşi imagina că se întrezărea o rază de lumină – foarte slabă, dar totuşi o lumină. În ciuda faptului că fuseseră desprinse de poartă, cele două bucăţi mari şi rotunde de piatră rămăseseră la locurile lor. Deschizătura ar fi fost îndeajuns de mare pentru ca toţi să reuşească să treacă, deşi pesemne că Loial trebuia să se culce pe spinarea calului. După ce bucăţile se desprindeau, puteau trece cu toţii. Rand se întrebă cât erau de grele. Ca nişte pietre de moară? Mai mult? „Poate dacă ne dăm jos cu toţii şi împingem… Poate izbutim să dăm una jos, înainte să ne ajungă vântul.” O rafală bruscă îi făcu mantia să fluture. Încercă să nu audă ce-i strigau vocile.
Când Moiraine se trase înapoi, Mandarb se năpusti, în fugă, drept către porţi. Lan şedea ghemuit în şa. În ultimul moment, armăsarul se răsuci, izbind piatra cu umărul, aşa cum fusese învăţat să atace alţi cai, în bătălie. Cu un zgomot puternic, bucăţile se prăvăliră în afară, iar Străjerul şi calul, în avântul lor, străbătură oglinda fumurie a Porţii aflate de cealaltă parte. Lumina dimineţii ajunse până la ei, slabă şi palidă, dar lui Rand i se păru că faţa îi era scăldată de soarele unei amiezi de vară.
Trecând de poartă, Lan şi Mandarb încetiniră. Cu mişcări lente, Străjerul trase de hăţuri şi se întoarse spre ei. Rand nu mai pierdu vremea. Îndreptând-o pe Bela spre deschizătură, o lovi puternic cu palma pe crupă. Egwene nu mai avu timp decât să-i arunce o privire uimită peste umăr, înainte ca Bela să se năpustească prin Poartă.
— Haideţi, afară cu toţii, îi îndemnă Moiraine. Iute! Nu zăboviţi!
În timp ce vorbea, femeia Aes Sedai întinse braţul în care ţinea toiagul şi-l îndreptă spre locul din care veniseră. Din capătul lui ţâşni ceva, ca un şuvoi de lumină lichidă, îngroşat ca un sirop de foc, o ţepuşă scânteietoare, albă, roşie şi galbenă, care se înfipse în beznă, explodând şi fulgerând ca o ploaie de diamante. Vântul urlă de durere şi de mânie. Miile de şoapte care se ascundeau în el răsunară ca un tunet, scoţând răcnete demente, hohote sparte de râs şi ameninţări de-abia auzite care-l înnebuneau pe Rand atât din pricina a ceea ce i se părea că desluşeşte, cât şi a bucuriei răutăcioase care se ghicea îndărătul lor.