Îndemnându-l pe Roşcat cu călcâiele, el se grăbi spre deschizătură, înghesuindu-se după ceilalţi; cu toţii se chinuiau să iasă prin oglinda fumurie în acelaşi timp. Fiorii de gheaţă îl străbătură din nou, împreună cu senzaţia că era coborât cu faţa în jos într-un iaz la vreme de iarnă şi că apa îi acoperea pielea încetul cu încetul. La fel ca la intrare, i se păru că totul ţine o veşnicie; se întrebă înfrigurat dacă vântul avea să-i prindă în timp ce zăceau aşa, prinşi în capcană.
Senzaţia de frig dispăru brusc, ca şi cum s-ar fi spart un balon, iar el se trezi afară. Calul, care preţ de o clipă zbura ca gândul, se poticni şi aproape că-l răsturnă la pământ. Îşi petrecu ambele braţe pe după grumazul animalului şi se agăţă de el din toate puterile. În timp ce se aşeza mai bine în şa, Roşcatul se scutură, apoi se duse lângă ceilalţi la fel de liniştit ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Afară era frig, dar nu răcoarea dinăuntrul Căilor, ci frigul bine venit şi obişnuit al unei zile de iarnă care-i pătrundea în oase, încet, dar sigur.
Îşi trase mantia pe lângă trup, cu ochii la strălucirea slabă a Porţii de Taină. Lan, aflat lângă el, se aplecă în şa, cu o mână pe mânerul sabiei; şi omul şi calul erau încordaţi, gata să dea navală înapoi, dacă Moiraine nu apărea la vreme.
Poarta se afla în mijlocul unei aglomerări de stânci, la poalele unui deal, ascunsă de tufişuri, în afara locurilor în care bucăţile prăvălite rupseseră crengile negre şi desfrunzite. Tufişurile păreau şi mai moarte decât piatra care mai rămăsese la locul ei, acoperită cu inscripţii.
Încet, încet, oglinda sclipitoare se umflă ca şi cum o bulă uriaşă de aer ar fi urcat la suprafaţa unui iaz. Spatele lui Moiraine apăru dinăuntru, apoi, pas cu pas, femeia Aes Sedai se îndepărtă de imaginea care se reflecta. Ea ţinea în continuare toiagul întins în faţă, şi nu-l coborî nici acum, în timp ce o trăgea pe Aldieb de căpăstru, scoţând-o la iveală. Iapa cea albă fremăta de teamă şi-şi dădea ochii peste cap. Moiraine se trase înapoi, fără să-şi ia ochii de la Poartă.
Aceasta se întunecă. Strălucirea slabă se tulbură, trecând de la cenuşiu la negru strălucitor, până ce se cufundă într-o beznă precum cea de dinăuntru. Vântul vui spre ei, ca de la o mare depărtare. Vocile fără trup erau pline de o poftă nemăsurată de a înghiţi tot ce era viu, de a se hrăni cu durere, erau pline de mânie şi de neputinţă. Vorbele păreau să răsune drept în urechile lui Rand, de-abia înţelese. „Carne dulce, smulsă de pe oase, piele străpunsă; piele jupuită, împletită, ce dulce e să împleteşti fâşii de piele, ce dulci, ce roşii sunt stropii ce cad; sânge roşu, roşu şi dulce; ţipete dulci, ce frumos răsună, cum mai cântă; cântă şi urlă, urlă şi cântă…”
Şoaptele amuţiră, bezna se risipi, iar Poarta de Taină redeveni o oglindă fumurie, întrezărită prin arcadele de piatră sculptată.
Rand răsuflă adânc, tremurând. Nu era singurul; auzi şi alte oftaturi de uşurare. Egwene era lângă Nynaeve, iar cele două femei se îmbrăţişaseră, lăsându-şi fiecare capul pe umărul celeilalte. Până şi Lan părea uşurat. Deşi chipul său ca de piatră nu lăsa să se vadă nimic, gândurile i se ghiceau din felul în care se aşezase în şa, cu umerii mai puţin încordaţi, privind-o pe Moiraine cu capul uşor plecat.
— N-a putut să treacă, vorbi Moiraine. Aşa am crezut de la bun început, aşa am sperat. Îîîh!
Ea îşi aruncă toiagul la pământ şi-şi frecă palma de mantie. Toiagul era acoperit de un strat gros şi negru de funingine, mai mult de jumătate.
— Mana murdăreşte totul acolo, înăuntru.
— Ce-a fost asta? întreba Nynaeve. Ce-a fost?
Loial păru tulburat.
— Păi, Machin Shin, fireşte. Vântul Negru care fură sufletele.
— Da, dar ce este, de fapt? insistă Nynaeve. Chiar şi pe un troloc poţi să-l priveşti, să-l atingi, dacă rezişti. Dar asta… sfârşi ea tremurând din toate încheieturile.
— E ceva ce dăinuie din Vremea Nebuniei, cred, răspunse Moiraine. Sau chiar din timpul Războiului Umbrei, Războiul cel Mare. Ceva care a rămas atâta vreme ascuns în Căile de Taină încât nu mai poate ieşi. Nimeni nu ştie, nici măcar Ogierii, cât de departe se întind Căile sau cât de adânc pătrund în pământ. Ar putea să fie ceva care s-a născut chiar din ele. Aşa cum spunea Loial, Căile sunt vii, şi orice făptură vie are paraziţi. Poate că e ceva născut din stricăciune, din mizerie. Ceva ce urăşte viaţa şi lumina.
— Opreşte! strigă Egwene. Nu mai vreau s-aud nimic. Când mă gândesc la ce auzeam şoptindu-se…
Fata se cutremură şi tăcu.
— Mai avem lucruri şi mai rele de înfruntat, spuse încet Moiraine. Lui Rand i se păru că nici nu voia să fie auzită.
Femeia Aes Sedai se urcă ostenită în şa şi se aşeză cu un oftat de mulţumire.
— E primejdios să rămână aşa, murmură ea, privind porţile sfărâmate, dar fără să arunce mai mult de o privire spre toiagul ars. Făptura nu poate ieşi, dar oricine poate pătrunde acolo din întâmplare. Agelmar trebuie să trimită oameni să zidească intrarea, după ce ajungem în Fal Dara.
Şi le arătă drumul spre miazănoapte, către turnurile care se zăreau în negurile din depărtare, peste vârfurile copacilor.
46
Fal Dara
Ţinutul din preajma Porţii era o înşiruire de dealuri joase, împădurite, dar în afară de porţi nu mai exista niciun semn al vreunui desiş Ogier. Cei mai mulţi copaci erau numai nişte schelete cenuşii care-şi întindeau spre cer braţele descărnate. Ici şi colo, în pădure, se întâlneau arbori veşnic verzi, dar mai puţini decât se aştepta Rand să găsească, şi chiar şi dintre ei mulţi erau acoperiţi cu frunze sau ace moarte, de culoare brună. Loial nu făcu niciun comentariu, ci doar scutură trist din cap.
— Totul e mort ca în Ţinuturile Pârjolite, şopti Nynaeve, încruntându-se.
Egwene îşi potrivi mantia pe lângă corp şi se înfioră.
— Măcar am ieşit, spuse Perrin, iar Mat adăugă:
— Da, dar unde?
— Shienar, le răspunse Lan. Suntem la Hotare.
În glasul său aspru răsuna ceva care părea să spună „aproape acasă”.
Rand se acoperi mai bine cu mantia, ferindu-se de vânt. Hotarele. Atunci Mana Pustiitoare era aproape. Mana Pustiitoare. Ochiul Lumii. Şi ceea ce căutau.
— Nu mai e mult până în Fal Dara, glăsui Moiraine. Numai câteva mile.
Peste vârfurile copacilor, spre miazănoapte şi la răsărit de ei se înălţau turnuri care se profilau întunecate pe cerul dimineţii. Din pricina dealurilor şi a pădurilor, turnurile dispăreau adesea din vedere, pentru a reapărea, odată ce ajungeau în vârful unui deal dintre cele mai înalte. Rand observă câţiva copaci despicaţi, ca şi cum ar fi fost loviţi de trăsnet.
— Gerul, răspunse Lan, când i se cerură lămuriri. Uneori iarna este atât de friguroasă aici, încât răşina îngheaţă şi copacii plesnesc. Sunt nopţi în care poţi să-i şi auzi trosnind ca nişte flăcări, iar aerul este atât de aspru, încât ţi se pare că şi el poate să se fărâme. S-a întâmplat mai des ca de obicei în iarna trecută.
Rand clatină din cap. Copaci crăpaţi? Şi asta în cursul unei ierni obişnuite. Cum o fi fost însă într-o iarnă ca aceea? Nici nu voia să se gândească.
— Cine spune că a trecut iarna? spuse Mat, clănţănind din dinţi.
— Uită-te în jur, păstorule, ce primăvară frumoasă, răspunse Lan. Dar dacă vrei căldură, ce să zic, o să-ţi fie îndeajuns de cald în locurile bătute de Mană.