Cu glas scăzut, Mat bombăni:
— Sânge şi cenuşă! Sânge şi cenuşă!
Rand de-abia îl auzi, dar părea s-o spună din toată inima.
Începură să treacă pe lângă nişte ferme, dar, deşi era vremea pregătirii bucatelor pentru prânz, din coşurile înalte de piatră nu se înălţa niciun firicel de fum. Pe ogoare nu se vedeau nici oameni, nici animale, deşi, din când în când, apărea câte un plug sau câte o căruţă cu coviltir, lăsate în părăsire, de parcă proprietarul trebuia să se întoarcă din clipă în clipă.
La una din fermele de lângă drum văzură o găină care ciugulea, de una singură, prin curte. Una din uşile hambarului se clătina în bătaia vântului. Cealaltă se desprinsese din balamaua de jos şi atârna pieziş. Casa cea înaltă, care i se părea ciudată lui Rand, obişnuit cu cele din Ţinutul celor Două Râuri, cu acoperişul înalt şi ascuţit, făcut din stinghii late de lemn şi care cobora până aproape de pământ, era tăcută şi liniştită. Niciun câine nu ieşi să latre la ei. În mijlocul curţii se afla o coasă; lângă fântână zăceau îngrămădite cu fundul în sus nişte găleţi.
Moiraine privi încruntată ferma, în timp ce treceau pe lângă ea. Trase de frâie, iar Aldieb îşi zori pasul. Cei cinci din Emond’s Field, împreună cu Loial, călăreau laolaltă, la câţiva paşi în urma ei şi a Străjerului. Rand clătină din cap. Nu-i venea să creadă că prin asemenea locuri putea creşte ceva, vreodată. Dar nici Căile de Taină nu şi le putuse imagina. Chiar şi acum, după ce scăpase de ele, tot nu se putea obişnui cu gândul.
— Nu cred că se aştepta la asta, spuse în şoapta Nynaeve, arătând spre fermele pustii.
— Unde or fi dispărut cu toţii? întrebă Egwene. Şi de ce? Nu se poate să fi plecat de prea multă vreme.
— De ce spui asta? întreba Mat. După cum arată uşa aia, se prea poate ca proprietarii să fi lipsit toată iarna.
Nynaeve şi Egwene îl priviră ca pe un nătâng.
— Perdelele de la ferestre, îi explică răbdătoare Egwene. Arată prea uşoare pentru a fi perdele de iarnă. Chiar şi aici. La cât de frig este, nici o femeie n-ar fi atârnat aşa ceva de mai mult de o săptămână sau două, poate şi mai puţin.
Meştereasa încuviinţă.
— Perdelele, chicoti Perrin, dar zâmbetul îi dispăru, când cele două femei se uitară spre el, ridicând din sprâncene. Oricum, sunt de acord cu voi. Coasa aia nu era prea ruginită. Pesemne că n-a stat mai mult de o săptămână afară. Trebuia să observi asta, Mat, chiar dacă ţi-au scăpat perdelele.
Rand trase cu ochiul la Perrin, încercând să nu pară că se holba. Vederea lui era mai bună decât a celuilalt – sau, cel puţin, aşa fusese, pe când vânau iepuri împreună –, dar tot nu văzuse îndeajuns de bine lama coasei, pentru a-şi da seama dacă era sau nu ruginită.
— De fapt, chiar nu-mi pasă unde au plecat, mormăi Mat. Nu vreau decât să ajung într-un loc unde-i cald. Şi încă repede.
— Dar de ce-au plecat? spuse Rand, cu voce joasă.
Locurile peste care se întindea Mana nu erau departe. Mana Pustiitoare, unde erau Pieriţi şi troloci, cei care nu plecaseră în Andor, pe urmele lor. Mana Pustiitoare, către care se îndreptau şi ei.
Ridică vocea îndeajuns de mult pentru a fi auzit de cei din apropierea lui.
— Nynaeve, poate ca tu şi cu Egwene n-ar trebui să mergeţi la Ochi împreună cu noi.
Cele două femei îl priviră de parcă vorbea aiurea, dar, acum că se aflau atât de aproape de Mană, trebuia să mai facă o încercare.
— Poate că-i destul să fiţi prin apropiere. Moiraine n-a spus cum că ar trebui să veniţi până acolo. Şi nici tu, Loial. Aţi putea să rămâneţi în Fal Dara. Până ne întoarcem. Sau aţi putea să porniţi înspre Tar Valon. Poate că există vreun neguţător care să se îndrepte într-acolo sau, dacă nu, pun rămăşag că Moiraine ar putea închiria o trăsură. Când se termină totul, ne întâlnim în Tar Valon.
— Ta’veren, oftă Loial, ca tunetul care răsună în depărtare. Rand al’Thor, tu şi prietenii tăi atrageţi alte vieţi în jurul vostru şi le faceţi să se preschimbe. Soarta voastră o hotărăşte pe a noastră.
Ogierul ridică din umeri şi, brusc, pe chip îi apăru un rânjet larg.
— În plus, o să fie ceva să-l întâlnesc pe Omul Verde. Fruntaşul Haman vorbeşte mereu despre vremea când l-a întâlnit şi el, la fel ca taică-meu şi mulţi alţii dintre Fruntaşi.
— Aşa de mulţi? întrebă Perrin. Poveştile spun că Omul Verde e greu de găsit şi că nimeni nu-l poate întâlni de două ori.
— De două ori, nu, încuviinţă Loial. Dar eu, unul, nu l-am mai întâlnit, şi nici voi. Pe Ogieri nu pare să-i evite aşa ca pe oameni. Şi ştie atât de multe despre copaci. Până şi Cântecele le cunoaşte.
Rand dădu să continue:
— Voiam să zic că…
Meştereasa îl întrerupse:
— Ea a zis că eu şi Egwene facem şi parte din Pânză. Vieţile noastre se împletesc cu ale voastre. Dacă e să-i dăm crezare, ceva din felul în care se ţese aceasta parte a Pânzei îl poate opri pe Cel Întunecat. Şi teamă mi-e că eu chiar o cred; s-au întâmplat prea multe, ca să mai am îndoieli. Dar dacă eu şi Egwene plecăm, oare ce se va-ntâmpla cu Pânza?
— Încercam numai să…
Din nou, Nynaeve îl întrerupse brusc.
— Ştiu ce încercai.
Îl privi până ce-l făcu să se foiască stingher în şa, apoi chipul i se îmblânzi.
— Ştiu ce încercai, Rand. N-am o părere prea bună despre nici o Aes Sedai, iar despre asta a noastră, cu atât mai puţin, cred. Ideea de a pătrunde în Mană nu mă încântă deloc, dar mai presus de orice îl urăsc pe Părintele Minciunii. Dacă voi, băieţi… mă rog, de fapt de acum aţi crescut, n-ar mai trebui să vă spun aşa, puteţi face ceea ce trebuie, deşi cred că aţi prefera să faceţi orice altceva, ce vă face să credeţi că eu sau Egwene o să ne dăm în lături?
Nu părea să aştepte un răspuns. Strângând din frâie, se încruntă privind-o pe femeia Aes Sedai, care călărea în frunte.
— Mă întreb dacă o să ajungem odată în Fal Dara sau are de gând să ne facă să petrecem noaptea aici.
În timp ce ea se îndrepta spre Moiraine, Mat vorbi:
— A zis c-am crescut. Parcă numai ieri ne spunea că n-ar fi trebuit să ni se dea drumul de la fustele mamei, iar acum zice c-am crescut.
— Păi, nici n-ar fi trebuit să vi se dea drumul, interveni Egwene, dar cam fără tragere de inimă, din câte i se păru lui Rand; ea veni mai aproape şi-şi coborî vocea, ca să n-o poată auzi ceilalţi, deşi Mat, unul, încercă să tragă cu urechea. N-am făcut decât să dansez cu Aram, Rand, îi mărturisi ea încet, fără să-l privească. N-ai să-mi porţi pică pentru c-am dansat cu cineva pe care n-o să-l mai văd niciodată, nu?
— Nu, răspunse el. „Şi de ce oare o fi pomenind de asta acum?”, Fireşte că nu.
Dar îşi aminti brusc de ce-i spusese Min în Baerlon; i se părea că trecuse foarte multă vreme de atunci. „Nu ţi-e sortită, şi nici tu ei, oricum nu aşa cum vă doriţi.”
Oraşul Fal Dara se înălţa pe dealuri, mai sus decât împrejurimile sale. Nu era nici pe departe atât de mare precum Caemlyn, deşi zidul împrejmuitor era la fel de impresionant. Cale de o milă în jurul său, în toate direcţiile, nu se afla decât iarbă şi nimic altceva, şi până şi iarba era tăiată foarte jos. Nici o făptură nu se putea apropia fără să fie observata dintr-unul din multele turnuri în vârful cărora se aflau împrejmuiri de lemn. Zidurile din Caemlyn erau frumoase, în felul lor. În schimb, meşterii care construiseră Fal Dara nu păreau să-şi fi dorit asta. Piatra cenuşie şi mohorâtă părea ameninţătoare, lăsând să se înţeleagă că se afla acolo pentru un singur scop: să apere. Flamurile din vârful turnurilor fluturau în vânt, de parcă Şoimul cel Negru, blazonul din Shienar năpustindu-se asupra prăzii zbura peste tot de-a lungul zidurilor.