Lan îşi dădu gluga pe spate şi, în ciuda frigului, le făcu semn şi celorlalţi să-l urmeze. Moiraine o făcuse deja.
— Aşa e legea în Shienar, le explică Străjerul, şi în toate ţinuturile de la Hotare. Nimeni nu poate pătrunde în oraş cu chipul ascuns.
— Aşa-s de chipeşi toţi? râse Mat.
— Niciun Jumate-Om nu poate trece neobservat dacă-şi descoperă chipul, răspunse sec Străjerul.
Lui Rand îi pieri zâmbetul; Mat se grăbi să-şi dea gluga pe spate.
Porţile erau deschise, înalte şi acoperite cu bare negre de fier, dar o duzină de bărbaţi înarmaţi, cu mantii galbene purtând însemnul Şoimului Negru, stăteau de pază. Peste umăr li se zărea mânerul săbiilor lungi, iar la şold le atârna fie o altă sabie, mai lată, fie un buzdugan sau o secure de luptă. Caii lor erau priponiţi undeva în apropiere, arătând ciudat din pricina armurilor din oţel care le acopereau piepturile, gâturile şi capetele, cu pinteni la scări, gata să o ia din loc într-o clipă. Gărzile nu făcură nici o mişcare pentru a-i opri pe Lan, Moiraine sau pe ceilalţi. În loc de asta, le făcură cu mâna şi îi salutară bucuroşi.
— Dai Shan! strigă unul, fluturându-şi deasupra capului mâinile cu mănuşi de oţel, când îi văzu trecând pe lângă el. Dai Shan!
Alţii strigară:
— Slavă Ziditorilor!
Sau:
— Kiserai ti Wansho!
Loial păru surprins, apoi pe faţă îi apăru un rânjet şi începu să le facă semne cu mâna. Un alt bărbat alergă o vreme pe lângă calul lui Lan, nestingherit de armura pe care o purta.
— Oare Cocorul Auriu o să zboare din nou, Dai Shan?
— Lasă asta, Ragan, îi răspunse scurt Străjerul, iar bărbatul se retrase. Lan le făcu şi el cu mâna celor din gardă, dar dintr-odată chipul i se posomorî şi mai tare.
În timp ce călăreau pe străzile pavate cu piatră, pline de oameni şi de căruţe, Rand se încruntă neliniştit. Fal Dara era plin până la refuz, dar oamenii nu semănau nici cu cei din Caemlyn, entuziaşti şi nerăbdători, bucurându-se de măreţia oraşului chiar în timp ce se înghesuiau unii într-alţii, nici cu cei din Baerlon, care-şi vedeau de treburile lor. Strângându-se laolaltă, aceşti oameni îi priveau trecând cu priviri lipsite de expresie şi cu chipurile ca de piatră. Căruţe cu sau fără coviltir blocau fiecare alee şi jumătate dintre străzi, încărcate până sus cu mobile de tot felul şi cu lăzi sculptate atât de pline, încât hainele se revărsau pe dinafară. Deasupra lor şedeau copiii. Adulţii îi obligau să rămână acolo, unde puteau fi văzuţi, şi nu-i lăsau să se îndepărteze nici măcar pentru a se juca. Cei mici erau şi mai tăcuţi decât părinţii lor, cu ochii şi mai mari, cu privirile şi mai tulburi. Toate nişele şi firidele dintre căruţe erau pline de vite păroase şi de porci cu pete negre pe spinare, închişi în ţarcuri improvizate. Găinile, raţele şi gâştele închise în cuşti compensau tăcerea oamenilor. Acum aflaseră unde dispăruseră toţi fermierii.
Lan îi conduse spre fortăreaţa aflată în mijlocul oraşului, o construcţie masivă, de piatră, din vârful celui mai înalt deal. Un şanţ secat, adânc şi lat, pe fundul căruia se afla o pădure de ţepuşe din oţel, ascuţite ca briciul şi înalte cât un stat de om, înconjura zidurile şi turnurile fortăreţei. Era un loc hărăzit pentru o apărare disperată, în cazul în care restul oraşului cădea pradă duşmanilor. Dintr-unul din turnurile de lângă poartă, un bărbat în armură strigă:
— Fii bine venit, Dai Shan!
Iar altul îi anunţă în gura mare pe cei din fortăreaţă:
— Cocorul Auriu! Cocorul Auriu!
Copitele cailor răsunau pe scândurile groase ale podului care fusese coborât pentru a le îngădui să treacă şanţul şi să pătrundă pe sub vârfurile ascuţite ale grilajului masiv care fereca poarta. Odată ajunşi înăuntru, Lan se dădu jos din şa şi-l luă pe Mandarb de căpăstru, făcându-le semn şi celorlalţi să coboare.
Prima curte era un pătrat uriaş, pavat cu blocuri mari de piatră şi înconjurat de turnuri şi creneluri la fel de impresionante ca acelea din afară. La cât era de mare, curtea părea la fel de plină ca şi străzile oraşului, la fel de agitată, deşi aici exista o anumită ordine. Peste tot se vedeau bărbaţi şi cai în armură. Din cele şase fierării dimprejur răsunau baroasele, iar foalele uriaşe, mânuite fiecare de câte doi bărbaţi cu şorţuri de piele, înteţeau flăcările din vetre. Un şir neîntrerupt de băieţi îi aproviziona pe potcovari cu cele necesare. Meşterii care făureau săgeţi lucrau încontinuu, iar de câte ori un coş se umplea, era luat de acolo şi înlocuit pe dată cu unul gol.
Mai mulţi grăjdari, îmbrăcaţi în livrele negre cu auriu, apărură în fugă, zâmbitori şi dornici să fie de folos. În grabă mare, Rand îşi dezlegă desagile de la şa şi-şi încredinţă murgul unuia dintre ei, în vreme ce un bărbat în armură şi veştminte din piele se apropie şi făcu o plecăciune solemnă. Purta peste armură o mantie de un galben strălucitor, cu margini roşii şi cu Şoimul Negru pe piept, şi o haină tot galbenă, cu o bufniţa cenuşie pe ea. Nu avea coif şi era cu adevărat cu capul gol, căci îşi răsese tot părul, în afara unui moţ legat cu o panglică de piele în creştet.
— A trecut mult de când nu ne-am văzut, Moiraine Sedai. Ce bine că ai venit, Dai Shan. Foarte bine.
Îi făcu şi lui Loial o plecăciune şi murmură:
— Slavă Ziditorilor. Kiserai ti Wansho.
— Sunt nevrednic, răspunse solemn Loial, iar realizările mele sunt mici. Tsingu ma choba.
— Ne faci o mare cinste, Ziditorule, grăi bărbatul. Kiserai ti Wansho. Apoi se întoarse spre Lan. I s-a dat de ştire şi Seniorului Agelmar, Dai Shan, de îndată ce aţi fost zăriţi. Vă aşteaptă. Pe aici, va rog.
În timp ce îl urmau prin fortăreaţă, străbătând coridoare reci de piatră, de-a lungul cărora fuseseră atârnate tapiserii pline de culoare şi panouri lungi de mătase, cu scene de vânătoare şi de luptă, el continuă:
— Mă bucur că ai primit vestea, Dai Shan. Vei înălţa din nou stindardul Cocorului Auriu?
Sălile erau goale, cu excepţia tapiseriilor, şi chiar şi acestea erau alcătuite numai din câteva figuri, de-abia schiţate, deşi culorile erau foarte vii.
— E chiar aşa de rău pe cât pare, Ingtar? întrebă încet Lan, făcându-l pe Rand să se întrebe dacă nu cumva începuseră să-i zvâcnească şi lui urechile, precum lui Loial.
Bărbatul clătină din cap, fluturându-şi moţul de păr, şovăi puţin, apoi rânji.
— Niciodată nu-i aşa de rău precum pare, Dai Shan. Numai că anul ăsta e puţin mai rău decât de obicei. Toată iarna au fost năvăliri, chiar şi în zilele cele mai urâte. Dar aşa a fost peste tot, pe la Hotare. Şi acuma vin peste noi noaptea, dar la ce altceva să te aştepţi, în timpul primăverii – dacă asta se poate numi primăvară. Soliile care izbutesc să se întoarcă din locurile bătute de Mană spun că trolocii se adună. Mereu sosesc veşti despre alte şi alte tabere de ale lor. Dar o să-i înfruntăm la Pasul lui Tarwin, Dai Shan, şi o să-i alungăm cum am făcut întotdeauna.
— Fireşte, răspunse Lan, dar fără să pară convins.
Rânjetul lui Ingtar se şterse, dar apăru pe dată la loc. În tăcere, el îi conduse în încăperea de lucru a Seniorului Agelmar, apoi le spuse că avea multe de făcut şi plecă.
Încăperea era la fel de simplu mobilată ca restul fortăreţei. În peretele care dădea afară se vedeau fante pentru trasul cu arcul, iar uşa masivă, întărită cu bare de fier şi străpunsă şi ea de mai multe fante, avea un zăvor gros. Înăuntru se afla o singură tapiserie, care se întindea pe un perete întreg şi înfăţişa bărbaţi în armură, precum cei din Fal Dara, care se luptau cu trolocii şi Myrddraalii într-o trecătoare muntoasă.