Singurele mobile erau o masă, un cufăr şi câteva scaune, precum şi două rasteluri fixate în perete, care îi atraseră lui Rand atenţia la fel de mult ca tapiseria. Într-unul din ele se afla o sabie mare, pentru două mâini, mai lungă decât un stat de om, una lată şi mai obişnuită, iar sub ele, un buzdugan cu ţinte şi un scut lung, în formă de zmeu, pe care erau pictate trei vulpi. În celălalt atârna o armură, completă şi aranjată aşa cum ar fi stat pe trupul unui om: un coif cu panaş, cu viziera lăsată, aşezat peste o glugă de zale; o cămaşă de zale, despicată în aşa fel încât să nu stingherească un călăreţ, cu o vestă de piele pe dedesubt, care se vedea că fusese purtată; platoşă, mănuşi de oţel, apărători pentru genunchi şi coate, pentru umeri, braţe şi pulpe. Chiar şi aici, în inima fortăreţei, armele şi armurile păreau pregătite în orice moment. La fel ca mobilierul, ele erau împodobite cu modele simple din aur.
Agelmar însuşi se ridică, la vederea lor, şi dădu ocol mesei înţesate cu hărţi, foi de hârtie şi peneluri înfipte în călimări. La prima vedere, părea un bărbat prea paşnic pentru încăperea în care se afla. Era îmbrăcat cu o haină lunga, din catifea albastră, cu un guler înalt şi larg, şi cu încălţări moi din piele. Când se uită însă mai bine, Rand îşi dădu seama că se înşelase în privinţa lui. La fel ca toţi luptătorii pe care-i văzuse până atunci, Seniorul Agelmar avea capul ras, purtând un singur moţ în creştet, alb ca neaua. Chipul său era la fel de aspru ca al lui Lan, cu riduri numai în colţul ochilor, ca două pietre brune. Cu toate acestea, bărbatul zâmbea.
— Pe cinstea mea, ce bine-i să te văd, Dai Shan, se bucură Seniorul din Fal Dara. Şi pe dumneata, Moiraine Sedai, poate şi mai mult. Prezenţa dumitale îmi încălzeşte sufletul, Aes Sedai.
— Ninte calichniye no domashita, Agelmar Dai Shan, răspunse solemn Moiraine, deşi ceva din glasul ei lăsa să se înţeleagă că erau prieteni vechi. Salutul dumitale îmi încălzeşte sufletul, Senior Agelmar.
— Kodome calichniye ga ni Aes Sedai hei. Aici, o Aes Sedai este mereu bine venită, adăugă celălalt, apoi se întoarse către Loial. Eşti departe de stedding, Ogier, dar e o mare cinste pentru Fal Dara. Veşnică slavă Ziditorilor. Kiserai ti Wansho hei.
— Sunt nevrednic, salută Loial, cu o plecăciune. Cinstea e de partea mea.
El trase cu ochiul spre pereţii goi de piatră. În sufletul său părea că se duce o luptă. Rand se simţi mulţumit că Ogierul reuşi să se abţină de la alte comentarii.
Apărură mai mulţi servitori, îmbrăcaţi în negru şi auriu, care se mişcau în linişte, cu papucii lor moi. Unii aduceau, pe tipsiile lor de argint, prosoape împăturite, umede şi fierbinţi, pentru ca nou veniţii să-şi poată şterge chipurile şi mâinile de praf. Alţii – vin dres cu mirodenii şi castronaşe de argint cu prune şi caise uscate. Seniorul Agelmar dădu poruncă să li se pregătească baia şi camerele de dormit.
— Drum lung, din Tar Valon până aici, ofta el. Pesemne că sunteţi osteniţi.
— Pe calea pe care am apucat-o noi, drumul a fost mai scurt, răspunse Lan, dar mai obositor decât ar fi fost altfel.
Nu mai adaugă nimic altceva, iar Agelmar păru mirat, însă replică simplu:
— Câteva zile de odihnă o să vă facă bine.
— Nu-ţi cer găzduire decât o noapte, Senior Agelmar, vorbi Moiraine, pentru noi şi caii noştri. Şi nişte provizii mâine dimineaţă, dacă aveţi de dat. Mi-e teamă că trebuie să vă părăsim curând.
Agelmar se încruntă.
— Dar credeam… Moiraine Sedai, n-am niciun drept să ţi-o cer, dar prezenţa dumitale la Pasul lui Tarwin face cât o mie de călăreţi. Şi a dumitale, Dai Shan. O mie de soldaţi ni se vor alătura, când vor auzi că zboară iarăşi Cocorul Auriu.
— Cele Şapte Turnuri s-au prăbuşit, rosti aspru Lan, iar Malkier a murit; puţinii oameni care au mai rămas sunt răspândiţi prin toată lumea. Sunt Străjer, Agelmar, legat cu jurământ de Flacăra din Tar Valon, şi trebuie s-ajung în ţinuturile bătute de Mană.
— Desigur, Dai Sh… Lan. Desigur. Dar cred că o întârziere de câteva zile, cel mult câteva săptămâni, e neînsemnată. E nevoie de dumneata şi de Moiraine Sedai.
Moiraine luă un pocal de argint de la un slujitor.
— Ingtar pare să creadă că veţi înfrânge acest obstacol aşa cum aţi făcut-o de multe ori de a lungul anilor.
— Aes Sedai, oftă cu tristeţe Agelmar, dacă Ingtar ar trebui să călărească singur până la Pasul lui Tarwin, ar face-o, spunând acelaşi lucru – că trolocii vor fi înfrânţi încă o dată. E atât de mândru, încât aproape că-i vine să creadă că o poate face de unul singur.
— De data asta nu mai e aşa de încrezător precum crezi, Agelmar, spuse Străjerul, luând un pocal, dar fără să bea din el. Câte e de rău?
Agelmar şovăi, scoţând o hartă din talmeş-balmeşul de pe masă. O vreme, rămase cu ochii în gol, apoi o aruncă la loc.
— Când plecăm spre Pas, vorbi el apăsat, oamenii vor fi trimişi spre miazăzi în Fal Moran. Poate că măcar capitala va rezista. Pe cinstea mea, trebuie. Trebuie să rămână ceva.
— Aşa de rău? întrebă Lan, iar celălalt încuviinţă.
Rand schimbă priviri îngrijorate cu Mat şi cu Perrin. Era uşor de crezut că trolocii adunaţi în Mană erau pe urmele lui; pe urmele lor, de fapt. Agelmar continuă posomorât.
— Iama asta, trolocii au dat năvală peste tot, în Kandor, Arafel, Saldaea. Nu s-a mai întâmplat aşa ceva din vremea Războaielor; n-au fost niciodată aşa de mulţi, de aprigi şi de hotărâţi. Toţi regii şi sfetnicii sunt convinşi că se pregăteşte o mare invazie pornită din mijlocul Manei, şi fiecare dintre regatele de la Hotare crede că spre ei se îndreaptă. Nici o solie, niciun Străjer nu aduce veste despre troloci care să se adune la graniţele lor, aşa că aici, dar ei asta cred şi cu toţii se tem să-şi trimită soldaţii în altă parte. Oamenii spun că vine sfârşitul lumii, iar Cel Întunecat a scăpat din temniţă. Cei din Shienar vor merge de unii singuri în Pasul lui Tarwin, deşi duşmanii vor fi cam de zece ori mai mulţi decât noi. Cel puţin, ăsta ar putea fi ultimul Iureş al Lăncilor. Lan – nu, Dai Shan, pentru că, orice ai spune dumneata, eşti Seniorul Încununat al luptei din Malkier! Dai Shan, stindardul Cocorului Auriu i-ar încuraja pe oamenii care ştiu că se duc spre miazănoapte ca să moară. Vestea s-ar răspândi ca vântul, şi, cu toate că regii lor le-au poruncit să rămână pe loc, soldaţii s-ar aduna din Arafel şi Kandor şi chiar din Saldaea. Deşi nu pot să ajungă la timp pentru a fi împreună cu noi în pas, pot salva regatul.
Lan îşi aţinti privirea în fundul cânii cu vin. Chipul nu i se schimbă, dar vinul i se vărsă pe mână; pocalul de argint se făcu zob în pumnul său. Un slujitor i-l luă pe dată şi-i şterse mâna cu un prosop; un al doilea îi oferi un alt pocal, în timp ce primul era îndepărtat pe nevăzute. Lan păru să nu bage de seamă.
— Nu pot! şopti el răguşit, dar, când îşi înălţă capul, ochii săi albaştri ardeau sălbatic, însă glasul îi era din nou calm şi lipsit de expresie. Sunt Străjer, Agelmar.
Privirea sa intensă trecu de la Rand, Mat şi Perrin la Moiraine.
— Iar mâine în zori plec să pătrund în Mană.
Agelmar oftă din toţi rărunchii.
— Moiraine Sedai, vino măcar dumneata. Cu o Aes Sedai alături, am putea câştiga.
— Nu am cum, Senior Agelmar, răspunse Moiraine, tulburată. Se pregăteşte, într-adevăr, o luptă, şi nu este întâmplător că trolocii se adună aici, dar lupta noastră, adevărata luptă cu Cel Întunecat, va avea loc în miezul Manei, la Ochiul Lumii. Dumneata trebuie să-ţi vezi de lupta dumitale, noi de-a noastră.