— Doar nu vrei să spui că a scăpat din temniţă! strigă Agelmar.
Până şi el, tare ca piatra cum era, părea cutremurat de acest gând, aşa că Moiraine scutură iute din cap.
— Încă nu. Dacă izbândim în lupta noastră de la Ochiul Lumii, poate că nu va mai scăpa niciodată.
— Dar, Aes Sedai, crezi că poţi găsi Ochiul? Dacă de asta atârnă întemniţarea Celui Întunecat, suntem ca şi morţi. Mulţi au încercat şi n-au izbutit.
— Pot să-l găsesc, Senior Agelmar. Speranţa nu a murit încă.
Agelmar o cercetă din priviri, apoi se uită la ceilalţi. Păru uimit de Nynaeve şi de Egwene, ale căror veştminte simple nu se potriveau deloc cu rochia de mătase a lui Moiraine, cu toate că şi aceasta era murdară de praf.
— Şi ele sunt Aes Sedai? întrebă el, neîncrezător.
Când Moiraine clătină din cap, bărbatul păru încă şi mai uimit. Privirea sa îi cântări pe băieţii din Emond’s Field, oprindu-se asupra lui Rand cu sabia sa învelită în pânză roşie.
— Ciudată escortă mai ai cu dumneata, Aes Sedai. Numai un luptător. Apoi trase cu ochiul la Perrin, cu securea la cingătoare. Poate doi. Dar amândoi de-abia ajunşi la vârsta bărbăţiei. Lasă-mă să-ţi dau soldaţi să te însoţească. O sută de oameni în plus sau în minus n-o să conteze în lupta de la Pas, dar dumneata vei avea nevoie de mai mult decât un Străjer şi trei tineri. Iar cele două femei n-o să-ţi fie de niciun ajutor, dacă nu sunt cumva femei Aiel, deghizate. În Mana Pustiitoare, anul ăsta e mai rău ca de obicei. Totul se… trezeşte la viaţă.
— O sută de soldaţi ar fi prea mult, observa Lan, iar o mie, prea puţin. Cu cât plecăm mai mulţi în ţinutul Manei, cu atât o să atragem mai tare atenţia. Trebuie să ajungem la Ochi fără luptă, dacă putem. Ştii bine că, dacă trolocii te silesc să-i înfrunţi acolo, în miezul Manei Pustiitoare, nu mai există aproape nici o speranţă.
Agelmar încuviinţă posomorât, dar nu se dădu bătut.
— Atunci, mai puţini. Până şi zece bărbaţi de isprava ţi-ar fi de mai mare ajutor s-o duci pe Moiraine Sedai şi pe cele două femei până la Omul Verde, decât tinerii ăştia trei.
Brusc, Rand îşi dădu seama că Seniorul din Fal Dara credea că Nynaeve şi Egwene erau cele împreună cu care Moiraine urma să-l înfrunte pe Cel Întunecat. Era firesc. O asemenea luptă însemna folosirea Puterii, iar asta n-o puteau face decât femeile. „Puterea!” îşi duse mâinile la cingătoare şi apucă strâns catarama, ca să nu tremure.
— Nu, nu vreau niciun soldat, se opuse Moiraine; Agelmar deschise iar gura să-i răspundă, dar ea continuă înainte să poată fi întreruptă. E vorba de Ochi şi de Omul Verde. Spune-mi, câţi bărbaţi din Fal Dara au ajuns vreodată să-l găsească?
— Câţi au fost cu toţii? întrebă Agelmar, ridicând din umeri. Păi, de la Războiul de O Sută de Ani, poţi să-i numeri pe degetele de la o mână. Cam unul la cinci ani, din toate regatele de la Hotare împreună.
— Nimeni nu ajunge la Ochiul Lumii, explica Moiraine, decât dacă Omul Verde vrea să fie găsit. Nevoia şi hotărârea sunt cele mai importante. Eu ştiu unde să merg… am mai fost acolo.
Rand tresări, luat prin surprindere, şi la fel făcură şi ceilalţi, dar femeia Aes Sedai nu păru să bage de seamă.
— Însă dacă printre noi se află măcar unul care caută gloria, care vrea ca numele lui să se alăture celorlalţi patru de până acum, s-ar putea să nu ajungem niciodată, chiar dacă-i conduc drept la locul pe care mi-l amintesc.
— L-ai văzut pe Omul Verde, Moiraine Sedai? întreba Seniorul din Fal Dara, părând impresionat, dar imediat încruntându-se. Însă dacă l-ai întâlnit deja o dată…
— Nevoia este cea mai importantă, repetă încet Moiraine, iar nevoia mea… a noastră, de fapt, este cea mai mare dintre toate. Şi am ceva ce alţii care l-au căutat nu au.
Ochii săi nu se îndepărtară decât o clipă de la chipul lui Agelmar, dar Rand era convins că ea îi aruncase o privire lui Loial, înainte să-şi întoarcă iar capul. Prinse privirea Ogierului, iar Loial înălţă din umeri.
— Ta’veren, spuse el încet.
Agelmar ridică braţele.
— Mă supun, Aes Sedai. Pe cinstea mea, dacă adevărata bătălie se va purta la Ochiul Lumii, aproape că-mi vine să conduc stindardul Şoimului Negru pe urmele voastre, şi nu spre Pas. Aş putea să vă croiesc drum…
— Ar fi o nenorocire, Senior Agelmar, şi pentru noi, şi pentru cei de acolo. Dumneata ai propria luptă, noi pe a noastră.
— Pe cinstea mea! Mă supun, Aes Sedai.
După ce luă această hotărâre, oricât de mult i-ar fi displăcut, Seniorul din Fal Dara păru să nici nu se mai gândească. Îi pofti să ia masa cu el, vorbind întruna despre şoimi, cai şi câini, dar fără să pomenească de troloci, de Pasul lui Tarwin sau de Ochiul Lumii.
Încăperea în care mâncară era la fel de goală şi de simplă ca şi cea în care-i primise Seniorul Agelmar; nu erau acolo decât masa şi scaunele, foarte frumoase, dar austere. Focul care ardea într-un cămin mare încălzea încăperea, dar nu într-atât încât, dacă vreunul dintre ei trebuia să iasă în grabă mare, frigul de afară să-l ameţească. Slujitorii în livrea aduseră supă, pâine şi brânză, iar ei vorbiră despre cărţi şi muzică, până ce Seniorul Agelmar îşi dădu seama că oaspeţii săi din Emond’s Field nu spuneau nimic. Ca o gazdă bună, începu să le pună întrebări simple, ca să-i facă să rupă tăcerea.
În scurtă vreme, Rand se trezi că se întrecea cu ceilalţi să răspundă la întrebările despre Emond’s Field şi Ţinutul celor Două Râuri. Trebuia să aibă mare grijă să nu spună prea mult, şi nădăjduia că şi ceilalţi erau atenţi, mai ales Mat. Singura tăcută era Nynaeve, care mânca şi bea în linişte.
— Pe la noi e şi un cântec, spuse Mat. Îndărăt de la Pasul lui Tarwin.
Dar se opri încurcat, ca şi cum şi-ar fi dat brusc seama că pomenea de lucrul de care se feriseră până atunci, însă Agelmar nu se tulbură.
— Nu-i de mirare. Puţine regate nu au trimis niciodată oameni care să lupte în ţinuturile bătute de Mană, de-a lungul anilor.
Rand privi spre Mat şi Perrin. Mat îngână:
— Manetheren.
Agelmar şopti ceva unui slujitor, iar în timp ce alţii strângeau masa, acela dispăru şi se întoarse cu o cutie de tablă şi cu pipe făcute din lut pentru Lan, Loial şi Seniorul Agelmar.
— Tutun din Ţinutul celor Două Râuri, îi lămuri el, în timp ce-şi umpleau pipele. Greu de găsit pe-aici, dar îşi merită banii.
În timp ce Loial şi ceilalţi doi bărbaţi mai în vârstă pufăiau mulţumiţi, Agelmar îl privi pe Ogier.
— Pari neliniştit, Ziditorule. Sper că nu te-a prins Dorul. De când ai plecat din stedding?
— Nu-i vorba de asta. N-am plecat chiar de multă vreme, spuse Loial, ridicând din umeri şi făcând ca fumul albastru cenuşiu care i se înălţa din pipă să se rotească pe deasupra mesei. Mă aşteptam – nădăjduiam – ca desişul de aici să mai existe încă. Măcar o urmă din Mafar Dadaranell.
— Kiserai ti Wansho, murmură Seniorul Agelmar. Războaiele Troloce nu ne-au lăsat decât amintiri, Loial, fiu al lui Arent, şi oameni care să ridice totul la loc. N-au putut însă să imite opera Ziditorilor, aşa cum nici eu nu pot. Curbele şi modelele acelea complicate pe care le făuresc cei din neamul dumitale sunt peste puterile oamenilor. Poate că ai noştri n-au vrut să creeze o imitaţie ştearsă, care să ne aducă mereu aminte de ceea ce-am pierdut. Simplitatea este şi ea frumoasă, în felul ei: o singură linie, trasată aşa cum trebuie, o singură floare printre stânci. Asprimea pietrei face ca floarea să fie şi mai preţioasă. Noi încercăm să nu ne gândim prea mult la ceea ce nu mai există. Până şi inima cea mai dârză s-ar rupe sub aşa o povară.