— Petala de trandafir pluteşte pe apă, recită încet Lan. Cormoranul zboară pe deasupra iazului. Viaţa şi frumuseţea dansează în sânul morţii.
— Da, şopti Agelmar, da. Şi pentru mine, versurile astea au însemnat mereu totul.
Şi cei doi bărbaţi îşi aplecară frunţile unul spre celalalt.
„Lan, versuri?” Omul ăsta era ca o ceapă; de câte ori Rand îşi imagina că a ajuns să-l cunoască, din străfunduri se mai ivea câte ceva.
Loial încuviinţă lent.
— Poate că şi eu mă gândesc prea mult la ceea ce-a pierit. Şi totuşi, desişurile erau frumoase.
Dar el se uita împrejur de parcă vedea pentru prima oara încăperea cea goală, descoperind dintr-odată că merita privită. Apăru Ingtar, care îi făcu o plecăciune Seniorului Agelmar.
— Cu voia Domniei Tale, mi-ai cerut să-ţi dau de ştire dacă se întâmplă ceva ieşit din comun, orice ar fi.
— Da, şi ce s-a-ntâmplat?
— Mai nimic, Seniore. Un străin a încercat să intre în oraş. Nu-i din Shienar. După cum vorbeşte, e din Lugard. Sau, cel puţin, a fost pe acolo cândva. Când gărzile de la poarta de miazăzi au încercat să-i pună întrebări, a fugit. A fost văzut intrând în pădure, dar după scurtă vreme a fost găsit căţărându-se pe zid.
— Mai nimic, spui?
Agelmar se ridică, împingându-şi scaunul în spate.
— Pe cinstea mea! Gărzile din turn sunt aşa de nepăsătoare, încât oricine poate ajunge până la ziduri nebăgat în seamă, iar tu spui că nu-i mare lucru?
— E un nebun, Seniore, răspunse Ingtar, cu teamă şi respect în glas. Lumina îi scaldă şi-i apără pe cei cu minţile rătăcite. Poate că Lumina i-a orbit pe cei din turn şi i-a îngăduit acestuia să ajungă la ziduri. E un sărman nebun, n-are ce rău să facă.
— A fost luat înăuntru? Bine. Aduceţi-mi-l aici. Pe dată.
Ingtar se înclină şi plecă, iar Agelmar se întoarse spre Moiraine.
— Cu voia dumitale, Aes Sedai, trebuie să mă ocup de asta. Poate că n-o fi decât un amărât, cu mintea orbită de Lumină, dar… Acum două zile, cinci dintre oamenii noştri au fost descoperiţi, noaptea, încercând să taie scândurile unei porţi. Era doar o poartă mică, dar îndeajuns de încăpătoare pentru ca să poată pătrunde nişte troloci, spuse el, cu o strâmbătură. Iscoade ale Celui Întunecat, pesemne, deşi nu-mi place să cred aşa ceva despre oamenii din Shienar. Au fost sfâşiaţi în bucăţi de ceilalţi, înainte ca gărzile să poată pune mâna pe ei, aşa că n-o să aflu niciodată. Dacă, de acum, şi cei din Shieran pot fi Iscoade ale Celui Întunecat, trebuie să am mult mai multă grijă cu străinii. Dacă vreţi să vă retrageţi, pot să poruncesc să fiţi conduşi în odăile voastre.
— Iscoadele Celui Întunecat nu cunosc nici hotare, nici legături de sânge, grăi Moiraine. Se găsesc peste tot, dar nicăieri nu sunt acasă. Vreau şi eu să-l văd pe omul ăsta. Senior Agelmar, în Pânză se ţese un Ochi, dar încă nu este întrezărit pe deplin. S-ar putea să se întindă peste toată lumea sau să se destrame, şi astfel Roata să ia totul de la început. În acest moment, chiar şi lucrurile mărunte pot schimba forma Ochiului, iar eu, una, mă feresc de astfel de întâmplări mărunte şi ciudate.
Agelmar trase cu ochiul la Nynaeve şi la Egwene.
— Cum doreşti, Aes Sedai.
Ingtar se întoarse, împreună cu doi oameni din gardă, cu halebardele în mână, însoţind un bărbat care părea o traistă cu zdrenţe întoarsă pe dos. Noroiul îi acoperea chipul, părul şi barba neîngrijite şi zburlite. El intră ghemuit înăuntru, rotindu-şi peste tot ochii înfundaţi în orbite, însoţit de un miros acru şi puternic.
Rand se aplecă în faţă, încercând să vadă ce se ascundea sub straturile de murdărie.
— N-aveţi niciun motiv să mă opriţi, se plânse bărbatul cel murdar. Sunt doar un amărât sărman, părăsit de Lumină, care-şi caută un loc, ca oricare altul, ca să se adăpostească din calea Umbrei.
— E ciudat să-ţi cauţi adăpost tocmai în ţinuturile de la Ho… începu Agelmar, dar Mat îl întrerupse.
— Neguţătorul ambulant!
— Padan Fain, încuviinţă şi Perrin, făcând semn cu capul.
— Cerşetorul, exclamă Rand, cu glasul brusc răguşit; văzând sclipirea de ură din ochii lui Fain, se aşeză la loc în scaun. El e cel care întreba de noi prin Caemlyn. El trebuie să fie.
— Deci, până la urmă, asta te priveşte direct, Moiraine Sedai, observă Agelmar.
Moiraine încuviinţă.
— Tare mi-e teamă că da.
— N-am vrut, începu Fain să plângă; lacrimile mari şi rotunde îi scăldau murdăria de pe obraji, dar nu reuşeau s-o înlăture cu totul. El m-a silit! El, cu ochii ăia arzători.
Rand clipi speriat. Mat îşi duse mâna la surtuc, apucând, pesemne, mânerul pumnalului din Shadar Logoth.
— M-a făcut dulăul lui! Dulăul lui, care să vâneze şi să ia urma fără pic de odihnă. Doar atât, dulăul lui, chiar şi după ce m-a azvârlit de lângă el.
— Ne priveşte pe toţi, rosti sumbru Moiraine. Există vreun loc în care să pot vorbi singură cu el, Senior Agelmar? Gura ei se strâmbă de dezgust. Dar mai întâi spălaţi-l. S-ar putea să trebuiască să-l ating.
Agelmar încuviinţă şi îi vorbi în şoaptă lui Ingtar, care se înclină şi ieşi.
— Nu mai vreau să fiu silit!
Glasul care răsuna era al lui Fain, dar nu mai era plângăcios şi jalnic, ci devenise arogant. Se ridică în picioare cât era de înalt, fără să se mai cocoşeze, dându-şi capul pe spate şi urlând spre tavan.
— Niciodată! Nu mai vreau!
Apoi se întoarse spre Agelmar de parcă bărbaţii care-l păzeau erau slujitorii lui, iar Seniorul din Fal Dara, unul de-o seamă cu el, şi nu cel care-l capturase. Glasul lui deveni mieros şi viclean.
— Mare Senior, e o neînţelegere la mijloc. Din când în când, îmi pierd minţile, dar trece repede. Da, în curând am să scap de boala asta, începu el, atingându-şi cu dispreţ degetele de zdrenţele pe care le purta. Nu te lăsa înşelat de înfăţişarea mea, Mare Senior. A trebuit să-mi schimb veştmintele, ca să mă feresc de cei care încercau să mă oprească, iar călătoria mea a fost lungă şi grea. Dar până la urmă am ajuns aici, unde oamenii încă mai cunosc primejdiile lui Ba’alzamon şi încă se mai luptă cu Cel Întunecat.
— Deci ai venit încoace pentru că noi ne luptăm cu trolocii, grăi Agelmar. Şi eşti o persoană atât de însemnată, încât cineva vrea să te oprească. Oamenii aceştia spun că eşti un neguţător ambulant pe nume Padan Fain şi că tu îi urmăreşti pe ei.
Fain şovăi. Trase cu ochiul la Moiraine, apoi îşi feri iute privirea de Aes Sedai. Se uită şi la cei din Emond’s Field, apoi îndărăt la Agelmar. Rand îi simţi ura şi teama din priviri. Totuşi, când el reîncepu să vorbească, glasul îi suna netulburat.
— Nu, pur şi simplu m-am dat drept Padan Fain din când în când, de-a lungul anilor, pentru că am fost silit s-o fac. Iscoadele Celui Întunecat mă urmăresc pentru că am învăţat cum să înfrâng Umbra. Pot să-ţi arat cum să-l înfrângi, Mare Senior.
— Ne descurcăm şi noi aşa cum putem, replică sec Agelmar. Roata ţese după cum îi este voia, dar noi ne-am luptat cu Cel Întunecat încă de la Frângerea Lumii, şi n-am avut nevoie de niciun neguţător ambulant care să ne înveţe.
— Mare Senior, nu pun la îndoială puterea Domniei tale, dar poate ea oare să-i reziste veşnic Celui Întunecat? Nu-i aşa că adesea te simţi îndemnat să cedezi? Iartă-mi îndrăzneala, Mare Senior; până la urmă, te va învinge, chiar aşa puternic cum eşti. Ştiu asta, crede-mă, o ştiu. Dar eu pot să-ţi arăt cum să alungi Umbra din regatul tău, Mare Senior. Glasul său deveni şi mai linguşitor, deşi încă trufaş. Încearcă numai să faci ceea ce te sfătuiesc eu şi vei vedea, Mare Senior, îţi vei curăţa pământurile. Da, Mare Senior, poţi s-o faci, dacă-ţi îndrepţi forţele acolo unde trebuie. Nu lăsa ca Tar Valon să te prindă în mrejele sale, şi poţi salva lumea. Mare Senior, numele Domniei Tale va rămâne veşnic în amintire, pentru că vei dobândi izbânda supremă a Luminii.