Ochiul Lumii

Soldaţii care-l păzeau rămaseră pe loc, dar mâinile li se încleştară pe mânerul halebardelor, de parcă ar fi fost gata să le folosească.

— Are o părere foarte bună despre sine, neguţătorul asta, îi aruncă Agelmar lui Lan, peste umăr. Cred ca Ingtar are dreptate. E nebun.

Ochii lui Fain se îngustară de mânie, dar glasul îi rămase calm.

— Mare Senior, ştiu ca vorbele mele pot părea trufaşe, dar nu-ţi cer decât să…

Dar se întrerupse brusc şi se trase înapoi, când Moiraine se ridică şi o porni încet în jurul mesei. Soldaţii îşi coborâră halebardele, pentru a-l împiedica pe Fain să iasă cu spatele din încăpere. Oprindu-se în dreptul scaunului pe care şedea Mat, Moiraine îi puse o mână pe umăr şi se aplecă pentru a-i şopti ceva la ureche. Nu se auzi nimic din ce-i spusese, dar încordarea de pe chipul lui dispăru, iar el îşi scoase mâna de sub surtuc. Femeia Aes Sedai merse mai departe, până ce ajunse lângă Agelmar, drept în faţa lui Fain. Când ea se opri, neguţătorul ambulant se ghemui aşa cum făcuse la început.

— Îl urăsc, se smiorcăi el. Vreau să scap de el. Vreau să păşesc iar pe calea Luminii. Umerii începură să-i tremure, iar lacrimile, să-i şiroiască pe chip, mai tare decât înainte. El m-a silit.

— Mi-e teamă că e mult mai mult decât un simplu neguţător, Senior Agelmar, spuse Moiraine. Nu mai e om pe de a-ntregul, ticăloşia i-a pătruns până-n măduva oaselor şi e mai primejdios decât îţi poţi imagina. O să-l duceţi la baie după ce vorbesc cu el. Nu mai îndrăznesc să pierd nici o clipă. Vino, Lan.

47 Alte istorisiri ale Roţii

Nerăbdător, Rand începu să se plimbe împrejurul mesei. Doisprezece paşi mari. Atât făcea dintr-o parte într-alta a mesei, de fiecare dată. Mânios pe sine însuşi, se forţă să nu mai ţină socoteala. „Ce prostie. Nu-mi pasă cât e de lungă masa asta.” Câteva minute mai târziu, se trezi că număra ocolurile pe care le făcea. „Ce le-o fi spunând lui Moiraine şi lui Lan? Oare ştie de ce ne urmăreşte Cel Întunecat? Ştie pe care dintre noi îl vrea?”

Trase cu ochiul la prietenii săi. Perrin fărâmiţase o bucată de pâine, iar acum plimba firimiturile pe masă, cu un deget. Ochii săi galbeni priveau resturile fără să clipească, dar păreau să se fi pierdut undeva în depărtare. Mat zăcea în scaun, cu ochii pe jumătate închişi şi cu un zâmbet pe chip, dar unul tulburat, nu fericit. Nu se schimbase la faţă, dar din când în când, fără să-şi dea seama, atingea prin surtuc pumnalul din Shadar Logoth. „Ce i-o fi spunând Fain lui Moiraine? Oare ce ştie?” Cel puţin Loial nu părea îngrijorat, ci contempla pereţii. La început, stătuse în mijlocul camerei şi se holbase, învârtindu-se încet în loc. Acum însă, aproape că-şi lipise nasul cel lat de zid, pipăind îmbinările dintre pietre cu degetele sale mai groase decât degetul mare al unui om obişnuit. Câteodată închidea ochii, de parcă pipăitul era mai important decât vederea, iar urechile îi zvâcneau şi bombănea ceva ca pentru sine în limba Ogierilor, părând să fi uitat cu totul că mai era şi altcineva cu el în încăpere.

Seniorul Agelmar stătea de vorbă liniştit cu Nynaeve şi cu Egwene, în faţa marelui cămin din fundul încăperii. Era o gazdă bună, mereu dornic să-i facă pe oameni să uite de necazuri; câteva dintre poveştile sale o făcură pe Egwene să chicotească. La un moment dat, chiar şi Nynaeve îşi dădu capul pe spate, râzând în hohote. Rand tresări din pricina zgomotului neaşteptat, apoi tresări din nou, când scaunul pe care şedea Mat se prăbuşi la podea.

— Sânge şi cenuşă! mârâi Mat, fără s-o ia în seamă pe Nynaeve, care strânse din dinţi, auzindu-l cum vorbea. Ce i-o lua aşa de mult?

Îşi puse scaunul la loc şi se aşeză fără să se uite la Nynaeve, ducându-şi mâna la surtuc. Seniorul din Fal Dara îl privi dezaprobator, se uită la Rand şi la Perrin cu aceeaşi căutătură încruntată, apoi se întoarse spre cele două femei. Tot plimbându-se, Rand ajunse în dreptul lor.

— Seniore, spunea Egwene, perfect sigură pe sine, de parcă ar fi fost obişnuită cu titlurile încă din copilărie, eu credeam că-i Străjer, dar acum Domnia Ta îi spui Dai Shan, şi vorbeşti despre blazonul Cocorului Auriu, şi am mai auzit asta şi de la alţii, de parcă ar fi de-a dreptul un rege. Îmi amintesc că Moiraine i-a spus odată Ultimul Stăpân al celor Şapte Turnuri. Până la urmă, cine e el?

Nynaeve începu să-şi cerceteze atentă pocalul, dar era limpede pentru Rand că ea îşi încordase auzul şi aştepta răspunsul cu mai multă nerăbdare decât Egwene. Se opri şi el, stăruindu-se să nu-i scape nimic, fără să pară că trăgea cu urechea.

— Stăpânul celor Şapte Turnuri, repetă încruntat Agelmar. E un titlu străvechi, Domniţă Egwene. Mai vechi chiar decât al înalţilor Seniori din Tear, deşi nu chiar cât cel al Reginei din Andor.

Oftă din greu şi clătină din cap.

— El nu vrea să vorbească despre asta, dar povestea e bine cunoscută aici, la Hotare. E rege, sau ar fi trebuit să fie: al’Lan Mandragoran, Stăpânul celor Şapte Turnuri, Stăpânul Lacurilor, Regele neîncoronat din Malkier.

Capul său ras se înălţă mândru, iar ochii i se luminară, de parcă era un tată vorbind despre fiul său. Glasul îi deveni mai puternic, plin de însufleţire, răsunând în întreaga încăpere.

— Noi, oamenii din Shienar, ne spunem oameni de la Hotare, dar n-au trecut nici cincizeci de ani de când regatul nostru nu făcea parte, de fapt, din ţinuturile de la Hotare, căci la miazănoapte de el şi de Arafel se afla Malkier. Soldaţii din Shienar plecau să lupte la miazănoapte, dar Malkier era cel care ţinea piept Manei şi o împiedica să se extindă. Malkier. Fie ca amintirea să-i rămână veşnică şi Lumina să-i scalde numele.

— Lan e din Malkier, vorbi încet Meştereasa, ridicând ochii. Părea neliniştită.

Nu era o întrebare, dar Agelmar încuviinţă.

— Da, Domniţă Nynaeve, este fiul lui al’Akir Mandragoran, ultimul Rege încoronat din Malkier. Cum a ajuns ceea ce este? Pesemne că totul se trage de la Lain. Din mândrie, Lain Mandragoran, fratele Regelui, şi-a condus soldaţii prin locurile pustiite de Mană până la Ţinuturile Pârjolite, poate chiar până în Shayol Ghul. Breyan, soţia lui, l-a îndemnat s-o facă, din pricina invidiei care-i ardea în suflet pentru că al’Akir se urcase pe tron în locul lui Lain. Regele şi Lain erau apropiaţi, de parcă ar fi fost fraţi gemeni, chiar şi după ce Akir, devenind rege, şi-a luat un titlu de nobleţe, dar Breyan era chinuită de invidie. Lain a fost lăudat pentru faptele lui, însă, chiar şi aşa, nu-l putea întrece pe al’Akir. Acesta, şi ca om, şi ca rege, era unul dintr-o mie. Fie în Pace, şi el, şi el’Leanna. Lain a murit în Ţinuturile Pârjolite, împreună cu cei mai mulţi dintre bărbaţii care-l urmaseră. A fost o pierdere grava pentru Malkier, iar Breyan a dat vina pe Rege, spunând că şi Shayol Ghul ar fi căzut, dacă al’Akir ar fi mărşăluit spre miazănoapte împreună cu soţul ei, luând cu sine şi restul armatelor. Drept răzbunare, ea a complotat cu Cowin Gemallan, poreclit Cowin cel Drept, să pună mâna pe tron pentru fiul ei, Isam. Cel Drept era un erou aproape la fel de iubit ca şi al’Akir, unul dintre Marii Seniori, dar atunci când aceştia hotărâseră prin vot cine să vină la tron, fusese despărţit numai de două voturi, şi nu uitase niciodată ce puţin îi lipsise ca să se urce pe tron: numai doi oameni care să fi arătat o altă culoare pe Piatra Încoronării. Împreună, Cowin şi Breyan au adus soldaţii înapoi din miezul Manei ca să pună mâna pe cele Şapte Turnuri, golind toate Fortăreţele.