În glasul lui Agelmar se simţea dezgustul.
— Dar invidia lui Cowin a mers şi mai departe. Cowin cel Drept, eroul, ale cărui isprăvi din locurile bătute de Mană erau cântate în toate ţinuturile de la Hotare, era o Iscoadă a Celui Întunecat. Când paza de la graniţă a slăbit, trolocii au pătruns în Malkier. Împreună, Regele al’Akir şi Lain ar fi putut ridica toţi oamenii la luptă; o mai făcuseră şi înainte. Dar pieirea lui Lain în Ţinuturile Pârjolite îi tulburase pe oameni, iar invazia trolocilor îi descurajase şi nu mai voiau să le ţină piept. Prea mulţi îşi pierduseră curajul. Hoarde nenumărate i-au împins pe cei din Malkier îndărăt în inima ţării. Breyan a fugit, împreună cu pruncul său, Isam, şi a fost prinsă de troloci în timp ce călărea spre miazăzi. Nimeni nu ştie limpede ce s-a întâmplat cu ei, dar ne putem uşor închipui. Numai de băiat mi-e milă. Când trădarea lui Cowin cel Drept a fost descoperită, iar el a fost prins de tânărul Jain Charin – deja poreclit Jain Neopritul – şi a fost adus în lanţuri la cele Şapte Turnuri, Marii Seniori au cerut să i se taie capul. Dar pentru că poporul îl adorase, şi doar al’Akir şi Lain fuseseră mai iubiţi ca el, Regele l-a provocat la luptă şi l-a ucis. Văzându-l mort, al’Akir a plâns. Unii spun că a plâns pentru un prieten care se plecase în faţa Umbrei, alţii – că a plâns pentru Malkier.
Seniorul din Fal Dara clătină trist din cap.
— Acesta a fost primul semn că se apropia pieirea celor Şapte Turnuri. Nu mai era vreme pentru sosirea ajutoarelor din Shienar sau Arafel, iar Malkier nu avea nici o speranţă de a rezista, după ce cinci mii de soldaţi fuseseră ucişi în Ţinuturile Pârjolite, iar Fortăreţele de la graniţă fuseseră invadate. Al’Akir şi Regina lui, el’Leanna, au poruncit ca Lan să fie adus în faţa lor, încă în leagăn. În mâinile sale de prunc au aşezat sabia regilor din Malkier, cea pe care o poartă şi astăzi – o armă făurită de Aes Sedai în vremea Marelui Război, Războiul Umbrei, care a pus capăt Vârstei Legendelor. I-au uns creştetul cu ulei şi l-au numit Dai Shan, Senior Încununat al Războiului, l-au desemnat să fie următorul Rege din Malkier şi-au rostit în numele lui străvechile jurăminte… Chipul lui Agelmar se înăspri; rosti cuvintele de parcă ar fi făcut şi el, cândva, aproape acelaşi jurământ. Să înfrunte Umbra câtă vreme fierul nu-şi pierde tăria, iar stânca rămâne în picioare. Să-i apere pe oamenii din Malkier până la ultima picătură de sânge. Să răzbune ceea ce nu mai poate fi apărat.
Cuvintele solemne răsunară în toată încăperea.
— El’Leanna a aşezat un medalion la gâtul fiului ei, ca să ţină minte, iar pruncul, înfăşat chiar de mâna Reginei, a fost dat în grija a douăzeci de soldaţi aleşi din Garda personală a Regelui, cei mai pricepuţi în lupta cu sabia, cei mai de temut războinici, cărora li s-a poruncit să-l duca în Fal Moran. Apoi, al’Akir şi el’Leanna s-au pus în fruntea armatelor care au plecat să înfrunte Umbra pentru ultima oară. Şi acolo, în Trecătoarea lui Herot, au murit şi ei, şi oamenii din Malkier, iar cele Şapte Turnuri s-au prăbuşit. Shienar, Arafel şi Kandor le-au ieşit înainte Jumate-Oamenilor şi trolocilor la treptele lui Jehaan şi i-au alungat îndărăt, dar nu prea departe. Cea mai mare parte din Malkier a rămas în mâinile trolocilor, iar Mana Pustiitoare a înghiţit-o încet, încet, an după an.
Agelmar trase adânc aer în piept, apoi continuă, cu privirea şi cu glasul pline de o mândrie tristă.
— Numai cinci dintre cei douăzeci de soldaţi au ajuns în viaţă până în Fal Moran; cu toţii erau răniţi, dar pruncul era nevătămat. Încă din leagăn, l-au învăţat tot ce ştiau. A deprins meşteşugul armelor pe când alţi copii de-abia încep să se joace şi cunoaşte Mana Pustiitoare aşa cum alţii cunosc grădinile din casa părintească. Jurământul care a răsunat deasupra leagănului său i s-a întipărit în minte. Nu mai are ce apăra, dar poate să răzbune. Nu-şi dezvăluie rangul, dar la Hotare este numit Cel fără Coroană, şi dacă s-ar hotărî vreodată să înalţe flamura Cocorului Auriu din Malkier, o întreagă armată s-ar ridica să-l urmeze. Dar el nu vrea să conducă pe nimeni la moarte. În miezul Manei, îşi caută moartea ca pe o mireasă, dar nu vrea ca alţii să moară din pricina lui. Dacă vreţi să pătrundeţi acolo, fără prea mulţi însoţitori, el este cel mai potrivit să vă călăuzească şi să vă aducă nevătămaţi înapoi. E cel mai bun dintre Străjeri, adică cel mai bun dintre cei buni. Pe băieţii ăştia trei puteţi foarte bine să-i lăsaţi aici, să mai deprindă şi ei câte ceva, şi să vă încredeţi numai în Lan. Mana Pustiitoare nu-i un loc potrivit pentru nişte băieţi neîncercaţi.
Mat deschise gura să vorbească, dar, prinzând privirea lui Rand, o închise la loc. „Ce n-aş da să înveţe odată să-şi ţină gura.”
Nynaeve ascultase la fel de înfrigurată ca Egwene. Acum însă, îşi lăsase ochii în jos, pironindu-i în fundul pocalului, şi se albise la faţă. Egwene îi puse o mână pe braţ şi o privi cu înţelegere. Moiraine apăru la uşă, cu Lan în urma ei. Nynaeve le întoarse spatele.
— Ce-a spus? întrebă Rand.
Mat se ridică în picioare; la fel şi Perrin.
— Ţărănoi grosolan, mormăi Agelmar, apoi continuă, cu voce tare: Ai aflat ceva, Aes Sedai, sau omul ăla e un simplu nebun?
— Într-adevăr, e nebun, zise Moiraine, dar situaţia lui nu este deloc simplă.
În acel moment, înăuntru pătrunse, cu plecăciunile cuvenite, un slujitor în livrea neagră cu fire aurii, aducând pe o tipsie de argint un lighean de piatră albastră şi o carafă cu apă, o bucată galbenă de săpun şi un prosop mic; el privi îngrijorat spre Agelmar. Moiraine îi ceru să pună pe masă ceea ce adusese.
— Îmi cer iertare pentru că le-am dat porunci slujitorilor Domniei Tale, Senior Agelmar, spuse ea. Mi-am permis să cer să mi se aducă astea.
Agelmar îi făcu un semn slujitorului, care puse tipsia pe masă şi plecă în grabă.
— Slujitorii mei sunt la dispoziţia dumitale, Aes Sedai.
Moiraine turnă în lighean apa din care se înălţau aburi, de parcă era clocotită, îşi suflecă mânecile şi începu să se spele cu străşnicie, fără să-i pese de fierbinţeală.
— Am spus şi mai înainte că este stricat până-n măduva oaselor, dar ce am aflat îmi întrece toate aşteptările. Nu cred că am mai întâlnit vreodată în viaţa mea o făptură aşa de josnică şi de mizerabilă, dar în acelaşi timp şi aşa de ticăloasă. Mă simt murdărită pentru că l-am atins, şi nu doar pe mână. Îmi simt până şi inima murdară. Cât despre el, cred că şi-a pierdut sufletul aproape de tot. E mai rău decât o Iscoadă a Celui Întunecat.
— Părea aşa de sărman, murmură Egwene. Îmi amintesc cum venea în fiecare primăvară în Emond’s Field, râzând şi aducând tot felul de veşti din afară. Sper că nu şi-a pierdut orice nădejde de-a se face bine. Oricât de adânc te-ai cufunda în Umbră, până la urma tot poţi regăsi Lumina, sfârşi ea, repetând vorbele pe care le auzise de atâtea ori.
Femeia Aes Sedai se şterse pe mâini, cu mişcări bruşte.
— Şi eu am crezut aşa, răspunse ea. Poate că şi Padan Fain se va mântui. Dar au trecut mai bine de patruzeci de ani de când este Iscoada a Celui Întunecat, vreme în care a vărsat sânge, a ucis şi a iscat multă suferinţă; dacă v-aş povesti tot, v-ar îngheţa sufletul. De pildă, iată ceva aproape fără însemnătate – deşi, pentru voi, pesemne că nu-i deloc aşa: el a fost cel care i-a adus pe troloci în Emond’s Field.