— Da, vorbi încet Rand, auzind exclamaţia de surprindere a lui Egwene. „Trebuia să-mi fi dat seama. Arde-m-ar focul, trebuia să fi ştiut de când l-am recunoscut.”
— I-a adus şi încoace? întrebă Mat, privind zidurile de piatră ale încăperii şi înfiorându-se.
Rand se gândi că pesemne îşi amintea de Myrddraali mai mult decât de troloci. Zidurile nu-i opriseră pe Pieriţi nici în Baerlon, nici în Whitebridge.
— Dacă-i pe aşa, râse Agelmar, o să-şi rupă colţii în zidurile din Fal Dara. Au păţit-o mulţi alţii înainte.
Vorbea cu toţi, dar era limpede că li se adresa lui Egwene şi lui Nynaeve, pe care le privea insistent.
— Şi să nu va temeţi nici de Jumate-Oameni, continua el, făcându-l pe Mat să roşească. Toate străzile şi aleile din Fal Dara sunt luminate, la vreme de noapte. Şi nimeni nu poate pătrunde în oraş cu chipul acoperit.
— Dar de ce să facă jupân Fain aşa ceva? întrebă Egwene.
— Acum trei ani… începu Moiraine, aşezându-se cu un oftat, de parcă întâlnirea cu Fain o istovise. Vara asta se fac trei ani. De atunci a început. E limpede că Lumina e de partea noastră, altfel Părintele Minciunii ar fi câştigat lupta pe când eu mă aflam încă în Tar Valon, plănuind ce aveam de făcut. De trei ani, Fain va urmăreşte, în numele Celui Întunecat.
— Ce nebunie! exclama Rand. A venit în Ţinutul celor Două Râuri în fiecare primăvară, fără să întârzie niciodată. Trei ani? Pai, am fost acolo, chiar sub nasul lui, iar el nu ne-a aruncat nici o privire până anul trecut.
Femeia Aes Sedai întinse un deget spre el, fixându-l cu privirea.
— Fain mi-a spus totul, Rand. Sau aproape totul. Cred că a izbutit să-mi ascundă totuşi ceva, ceva important, în ciuda încercărilor mele, dar, oricum, mi-a spus destule. Acum trei ani, pe când se afla într-un oraş din Murandy, un Jumate-Om a venit să-l caute. Fain s-a speriat, fireşte, dar o asemenea însărcinare este considerată, în rândul Iscoadelor Celui Întunecat, o mare cinste. A crezut că a fost ales pentru fapte mari, şi aşa şi era, deşi nu cum credea el. A fost adus la miazănoapte, în Mană, în Ţinuturile Pârjolite. În Shayol Ghul. Acolo a întâlnit un bărbat cu ochi de foc, care îşi spunea Ba’alzamon.
Mat se foi neliniştit, iar Rand înghiţi în sec. Pesemne că totul era adevărat, dar asta nu-l făcea să se simtă mai bine. Perrin era singurul care se uita la femeia Aes Sedai, de parcă nimic nu-l mai putea lua prin surprindere.
— Lumina să ne apere, murmură tulburat Agelmar.
— Lui Fain nu i-a fost pe plac ce i s-a întâmplat în Shayol Ghul, continuă liniştită Moiraine. În timp ce-mi vorbea, se plângea adesea de foc şi de pârjol. Faptul că a dat totul la iveală aproape că l-a omorât. Până şi după ce l-am Vindecat, a rămas o făptură vrednică de milă şi prăpădită. O să mai treacă mult până să redevină ce-a fost. Totuşi, am să încerc, dacă nu din alt motiv măcar pentru a afla ceea ce încă nu mi-a spus. Fusese ales din pricina ţinuturilor pe care le străbătea cu negoţul său. Nu, se grăbi ea să adauge, văzându-i tresărind, nu doar Ţinutul celor Două Râuri, cel puţin la început. Părintele Minciunii ştia, în mare parte, unde să găsească ceea ce căuta – dar nu ştia mai multe decât noi – în Tar Valon. Fain a spus că a fost făcut dulăul Celui Întunecat şi, într-un fel, are dreptate. Părintele Minciunii l-a pus să vâneze, preschimbându-l mai întâi, pentru a fi capabil s-o facă. Asta se teme el să-şi amintească: ceea ce i s-a făcut pentru a fi preschimbat. Din pricina acestor lucruri, îşi urăşte stăpânul, tot atât de mult pe cât se teme de el. Aşa că a fost trimis să adulmece şi să caute urmele, prin Baerlon şi prin toate satele din jur, şi tocmai până la Munţii de Negură, la Taren şi apoi în Ţinutul celor Două Râuri.
— Acum trei ani? întrebă încet Perrin. Îmi aduc aminte de primăvara aceea. Fain a sosit mai târziu decât de obicei, dar lucrul cel mai ciudat a fost că a zăbovit destul de mult. O săptămână întreagă a tot stat, fără să facă nimic, scrâşnind din dinţi pentru că-şi risipea banii pe odaia pe care o închiriase la hanul Izvorul de Vin. Fain ţine mult la bani.
— Da, acum îmi amintesc, zise Mat. Toată lumea se întreba dacă nu cumva era bolnav sau dacă i se aprinseseră călcâiele după vreo femeie din sat. Mă rog, fireşte că niciuna dintre ele nu ar primi să se mărite cu un neguţător ambulant. Mai degrabă l-ar lua pe unul din Pribegi.
Aruncându-i o privire, Egwene ridică dintr-o sprânceană, făcându-l să tacă.
— După asta, Fain a fost dus din nou în Shayol Ghul, iar mintea i-a fost… golită.
Rand simţi că i se întorcea stomacul pe dos, auzind tonul pe care vorbea Moiraine; dădea mai multe de înţeles decât expresia care i se aşternuse o clipă pe chip.
— Tot ceea ce… simţise… a fost strâns la un loc şi vârât înapoi în gândurile sale. În anul următor, când a pătruns în Ţinutul celor Două Râuri, a izbutit să ia urma celui pe care-l căuta, mai stăpân pe el. Chiar cu mai multă îndrăzneală decât se aştepta Cel Întunecat. De acum, Fain ştia precis că prada lui era unul dintre cei trei băieţi aflaţi în Emond’s Field.
Perrin mormăi, iar Mat începu să blesteme, cu glasul scăzut şi fără expresie; nici măcar privirea aprigă a lui Nynaeve nu-l făcu să tacă. Agelmar îi privi curios. Rand simţi numai un fior slab, şi se miră de propria nepăsare. Cel Întunecat îl urmărise de trei ani… îi urmărise pe toţi trei. Trebuie să-i fi clănţănit dinţii de frică. Moiraine nu-i îngădui lui Mat s-o întrerupă, ci continuă, ridicând glasul îndeajuns de mult pentru a putea fi auzită.
— Când s-a întors în Lugard, Ba’alzamon i-a apărut în vis. Fain s-a înjosit şi s-a supus unor ritualuri pe care n-aţi putea îndura să le auziţi povestite, legându-se încă şi mai strâns de Cel Întunecat. Ce se întâmplă în vis poate fi mai primejdios decât ceea ce se întâmplă în stare de trezie.
Rand tresări sub privirea ei aprigă, parcă pentru a-l preveni. Dar Moiraine nu terminase de vorbit.
— I s-au făgăduit mari răsplăţi, regate întregi pe care să le stăpânească după victoria lui Ba’alzamon, şi i s-a spus că, atunci când avea să se întoarcă în Emond’s Field, trebuia să-i însemneze pe cei trei pe care-i descoperise. Urma să fie acolo şi un Jumate-Om, care să-l aştepte, împreună cu mai mulţi troloci. Acum ştim cum au ajuns aceştia în Ţinutul celor Două Râuri. Pesemne că la Manetheren a existat cândva un desiş Ogier şi o Poartă de Taină.
— Cel mai frumos Desiş dintre toate, exclamă Loial, care ascultase la fel de atent ca şi ceilalţi, în afară de cel din Tar Valon. Ogierii îşi amintesc cu mult drag de Manetheren.
Agelmar repetă numele, mişcând din buze fără să se audă vreun sunet, cu sprâncenele ridicate a mirare. Manetheren.
— Senior Agelmar, i se adresă Moiraine, am să-ţi spun cum să găseşti Poarta din Mafar Dadaranell. Trebuie să fie zidită şi păzită mereu. Nimănui nu trebuie să i se îngăduie să se apropie. Jumate-Oamenii n-au aflat încă toate drumurile, dar… Poarta se află spre miazăzi, cale de numai câteva ceasuri de Fal Dara.
Seniorul se scutură din tot trupul, de parcă acum ar fi ieşit din transă.
— Spre miazăzi? Pe cinstea mea! Nu ne mai trebuie şi asta, scălda-ne-ar Lumina. O să fac întocmai.
— Şi Fain ne-a urmărit prin Căile de Taină? întrebă Perrin. Pesemne că asta a făcut.
Moiraine încuviinţă.
— Fain s-ar ţine pe urmele voastre până în mormânt, pentru că n-are de ales. După nereuşita Myrddraalului din Emond’s Field, Fain s-a luat după noi împreună cu trolocii. Pieritul nu i-a îngăduit să călărească împreună cu el; cu toate că Fain era de părere că ar fi trebuit să i se dea cel mai bun cal şi să fie trimis să călărească în fruntea cetei, Myrddraalul l-a silit să alerge pe jos, împreună cu trolocii, care l-au dus pe sus atunci când nu-l mai ţineau picioarele. Vorbeau într-un grai pe care putea şi el să-l înţeleagă, certându-se cu privire la calea cea mai bună de a-l prăji, după ce nu ar mai fi avut cum să-i ajute. Fain pretinde că s-a întors împotriva Celui Întunecat încă dinainte să ajungă la Taren, numai că, adesea, patima cu care îşi dorea răsplăţile făgăduite ieşea la iveală. După ce noi am trecut râul, Myrddraalul i-a dus pe troloci la cea mai apropiată Poartă de Taină, aflată în Munţii de Negura, şi l-a trimis pe Fain, de unul singur, pe malul celalalt. Atunci, el a crezut că a scăpat, numai că, înainte să ajungă în Baerlon, l-a găsit un alt Pierit, care nu s-a mai purtat cu atâta blândeţe. L-a pus să doarmă ghemuit într-un ceaun de-al trolocilor, ca să-i amintească ce-l aştepta dacă n-ar fi izbândit. S-a folosit de el până în Shadar Logoth. Pe drum, Fain era gata s-o dea şi pe maică-sa pe mâinile duşmanului, dacă asta l-ar fi eliberat, dar Cel Întunecat nu renunţă niciodată, de bunăvoie, la ceea ce a câştigat. Ceea ce-am făcut eu acolo, adică urma falsă care să-i conducă pe urmăritori către munţi, l-a păcălit pe Myrddraal, dar nu şi pe Fain. Jumate-Oamenii însă nu l-au crezut; pentru că li s-a împotrivit, l-au târât după ei, legat cu un laţ. Numai atunci când au văzut că nu ne puteau ajunge, oricât s-ar fi grăbit, unii dintre ei au început să-i dea ascultare. Aceştia au fost cei patru care s-au întors în Shadar Logoth. Fain pretinde că Ba’alzamon însuşi îi mână de la spate.