Agelmar clătină dispreţuitor din cap.
— Cel Întunecat? Aiurea. Minte sau e nebun. Dacă Distrugătorul de Suflete ar fi liber, cu toţii am fi de acum morţi, sau şi mai rău.
— Fain spune adevărul, cel puţin atât cât îşi dă seama, răspunse Moiraine. Nu m-a putut minţi, deşi mi-a ascuns multe. „Ba’alzamon a apărut ca flacăra tremurătoare a unei lumânări, ba arătându-se, ba pierind, şi niciodată în acelaşi loc. Ochii lui i-au pârjolit pe Myrddraali, iar flăcările din gura sa ne-au ars pe toţi.” Aşa mi-a spus.
— A fost ceva… începu Lan, care i-a silit pe cei patru Pieriţi să pătrundă în locul de care se temeau – de care se tem şi acum, aproape la fel de mult ca de mânia Celui Întunecat.
Agelmar mormăi, de parca ar fi fost lovit cu piciorul în coaste; părea scârbit.
— Acolo, în ruinele din Shadar Logoth, răul s-a luptat cu răul, continuă Moiraine, şi ambele părţi au fost la fel de malefice. Când mi-a povestit despre asta, dinţii lui Fain clănţăneau întruna. Nu-şi putea aminti fără să se cutremure de groază. Mulţi troloci au fost ucişi, înghiţiţi de Mashadar şi de alte asemenea făpturi; printre ei, se afla şi cel care ţinea funia cu care era legat omul nostru. El a fugit din oraş, ca şi cum acolo ar fi fost Puţul Osândelor, din Shayol Ghul. Atunci a crezut că, în sfârşit, scăpase. Avea de gând să fugă până când Ba’alzamon nu ar mai fi avut cum să-l găsească, până la capătul pământului, dacă era nevoie. Imaginaţi-vă cu câtă groază a descoperit că simţea încă nevoia să adulmece prada, nevoie care devenea din ce în ce mai puternică şi mai de neînfrânt. Nu putea să mănânce altceva decât ceea ce găsea pe drum, în timp ce alerga pe urmele voastre – gândaci, şopârle, gunoaie pe jumătate putrezite pe care le scotea din grămezile de resturi în miez de noapte. Şi nici nu se putea opri, până ce se prăbuşea la pământ ca un sac, stors de puteri. De îndată ce izbutea să se ridice din nou în picioare, pornea mai departe. Când a ajuns în Caemlyn, putea deja să-şi simtă prada chiar şi de la o milă depărtare. Şi aici, în temniţele de dedesubt, îşi ridica din când în când privirea, fără să-şi dea seama ce făcea. Se uita înspre aceasta încăpere.
Rand simţi brusc o mâncărime pe spate, ca şi cum ar fi fost conştient de privirea lui Fain, chiar şi prin podelele de stânca. Femeia îi observă stânjeneala, dar continuă neabătută.
— Fain era deja pe jumătate nebun când a ajuns în Caemlyn, dar s-a prăbuşit încă şi mai jos atunci când şi-a dat seama că numai doi dintre cei pe care-i căuta erau acolo. Era silit să vă găsească pe toţi, dar, pe de altă parte, nu putea face altceva decât să-i caute pe cei doi care se aflau în oraş. Mi-a spus că, atunci când Poarta de Taină din Caemlyn s-a deschis, a început să urle. Pe loc, şi-a dat şi el seama cum trebuie s-o deschidă, dar nu ştie cum a fost cu putinţă aşa ceva. Mâinile sale se mişcau de la sine, iar când încerca să se oprească, flăcările lui Ba’alzamon îl ardeau. L-a omorât şi pe proprietarul prăvăliei, când acesta a venit să afle ce era cu zgomotul pe care-l auzea. Nu pentru că ar fi fost nevoit, ci pentru că era invidios pe omul care putea ieşi nevătămat din pivniţă, în timp ce pe el picioarele îl purtau pe Căile de Taină, fără să se poată împotrivi.
— Deci Fain era cel pe care l-ai simţit pe urmele noastre, replică Egwene, iar Lan încuviinţă. Dar cum de-a scăpat de… Vântul cel Negru? continuă ea cu un tremur în glas, oprindu-se o clipă pentru a înghiţi în sec. Era chiar în spatele nostru, când am ajuns la Poartă.
— A scăpat, dar nu de tot, răspunse Moiraine. Vântul Negru l-a prins din urmă – iar el pretinde că i-a vorbit cu glasuri pe care le putea înţelege. Unele l-au întâmpinat ca pe o făptură asemenea lor; altora li s-a făcut frică. De îndată ce l-a cuprins, Vântul s-a şi retras.
— Lumina să ne apere, se auzi şoapta lui Loial, ca un cărăbuş uriaş.
— Rugaţi-vă să fie aşa, spuse Moiraine. Mai am multe de aflat despre Padan Fain, multe taine. Ticăloşia este mai adânc înrădăcinată în fiinţa lui şi mai puternică decât în oricare altul dintre cei pe care i-am văzut. S-ar putea ca şi Cel Întunecat, atunci când i-a făcut ce i-a făcut, să fi pătruns adânc în mintea lui Fain. Poate chiar, fără să-şi fi dat seama, să-şi fi trădat o parte a planului. Când am pomenit de Ochiul Lumii, Fain a tăcut mâlc, dar am simţit că, în spatele tăcerii, se ascundea ceva. Din păcate, acum nu am deloc răgaz. Nu putem aştepta.
— Dacă omul ăsta ştie ceva, interveni Agelmar, pot s-o aflu eu.
Negreşit nu avea nici o milă pentru Iscoadele Celui Întunecat şi cu atât mai puţin pentru Fain.
— Merită să mai aşteptaţi o zi, dacă aşa poţi afla fie şi o parte din ceea ce urmează să înfruntaţi când pătrundeţi în Mană. Multe bătălii s-au pierdut pentru că o armată nu a ştiut ce avea de gând duşmanul.
Moiraine oftă şi clatină întristată din cap.
— Seniore, dacă n-am avea nevoie de măcar o noapte de somn bun, înainte să înfruntăm Mana Pustiitoare, aş pleca până într-un ceas, chiar dacă asta ar însemna să mă întâlnesc pe întuneric cu un pâlc de troloci. Gândiţi-vă la ce-am aflat de la Fain. Acum trei ani, Cel Întunecat a fost silit să-l aducă în Shayol Ghul pentru a-l putea atinge, cu toate că Fain este o Iscoadă a Celui Întunecat şi e credincios până în măduva oaselor. Acum un an, Cel Întunecat i-a dat porunci lui Fain, Iscoada sa, apărându-i în vise. Anul acesta însă, Ba’alzamon apare şi în visele celor care păşesc pe Calea Luminii şi este văzut în Shadar Logoth, chiar dacă nu-i vine foarte uşor s-o facă. Nu era, cu adevărat, acolo – fireşte dar până şi o imagine, izvorâtă din mintea lui, o imagine care tremură şi se pierde, este mai periculoasă pentru lume decât toate hoardele de troloci la un loc. Peceţile care ţin ferecată temniţa din Shayol Ghul slăbesc pe zi ce trece, Senior Agelmar. Nu mai e vreme de pierdut.
Agelmar încuviinţă supus, dar când îşi înălţă capul, avea în colţurile gurii aceeaşi expresie încăpăţânată.