— Aes Sedai, pot să mă împac cu gândul că bătălia pe care o voi purta la Pasul lui Tarwin, împreună cu soldaţii mei, nu va fi decât o încercare de a abate atenţia, o mică încăierare care nici nu se poate compara cu cea adevărată. Datoria îi duce pe oameni acolo unde trebuie să ajungă, la fel ca Pânza, şi niciuna dintre ele nu ne făgăduieşte că faptele noastre vor fi măreţe. Numai că, şi dacă noi izbândim, iar voi pierdeţi lupta, totul va fi în zadar. Dumneata spui că trebuie să fiţi puţini la număr. Foarte bine. Numai, te implor, fă tot ce poţi ca să izbândeşti. Lasă-i pe băieţii ăştia aici, Aes Sedai. Îţi jur că pot să-ţi găsesc trei bărbaţi încercaţi, cărora nu le stă gândul la faimă, săbieri pricepuţi care sunt aproape la fel de destoinici în ţinuturile bătute de Mană ca Lan. Nu vreau decât ca, atunci când o pornesc spre Pas, să ştiu că am făcut tot ce-mi stătea în putinţă ca să te ajut să izbândeşti.
— Pe ei trebuie să-i iau, nu pe alţii, Senior Agelmar, răspunse cu blândeţe Moiraine. Ei sunt cei care se vor lupta acolo, la Ochiul Lumii.
Agelmar rămase cu gura căscată, holbându-se la Rand, Mat şi Perrin. Brusc, Seniorul din Fal Dara făcu un pas înapoi, ducându-şi fără să-şi dea seama mâna la mânerul sabiei, pe care n-o purta niciodată înăuntrul fortăreţei.
— Doar nu… Moiraine Sedai, dumneata nu faci parte din Ajah Roşie, dar sunt sigur că n-ai putea să…
Pe creştetul capului său ras apărură broboane de sudoare.
— Ei sunt ta’veren, rosti Moiraine, liniştindu-l. Pânza se ţese împrejurul lor. Cel Întunecat a încercat deja să-i omoare, pe fiecare dintre ei, şi nu doar o dată. Trei ta’veren la un loc sunt de ajuns pentru a schimba viaţa care se desfăşoară în jurul lor, aşa cum un vârtej ia după el firele de paie. Iar când locul acela este Ochiul Lumii, este cu putinţă ca Pânza să-l atragă înăuntrul său chiar şi pe Părintele Minciunii, înlăturând primejdia cu totul.
Agelmar renunţă să-şi mai caute sabia, privindu-i însă pe Rand şi pe ceilalţi, la fel de bănuitor.
— Moiraine Sedai, dacă spui dumneata, te cred, dar eu, unul, nu observ nimic special la ei. Băieţi de la ţară. Eşti sigură de ceea ce faci, Aes Sedai?
— Străvechiul sânge, răspunse Moiraine, s-a despărţit ca un râu care dă naştere la mii şi mii de fire de apă, dar, uneori, până şi izvoarele se unesc pentru a face râul la loc. Străvechiul sânge din Manetheren curge puternic şi pur prin vinele unora dintre aceştia trei pe care-i vezi aici. Te îndoieşti de puterea sa, Senior Agelmar?
Rand privi pieziş spre femeia Aes Sedai. „Prin vinele unora…” Se încumetă să-i arunce o privire şi lui Nynaeve, care se întorsese pentru a-i vedea pe cei care vorbeau, deşi tot îşi mai ferea ochii de Lan. Prinzând privirea Meşteresei, o văzu clătinând din cap, semn că nu-i spusese femeii Aes Sedai că el, Rand, nu se născuse în Ţinutul celor Două Râuri. „Oare câte ştie Moiraine?”
— Manetheren, rosti rar Agelmar, încuviinţând. Nu mă pot îndoi de sângele celor de acolo. Apoi continuă, mai grăbit: Roata ne aduce vremuri ciudate. Nişte băieţi de la fermă poartă cu ei, înspre Mană, onoarea străvechiului Manetheren. Dacă exista sânge care să-l poată lovi aşa cum se cuvine pe Cel Întunecat, atunci acesta este. Va fi după cum ţi-e voia, Aes Sedai.
— Atunci să mergem la culcare, hotărî Moiraine. Trebuie să plecăm odată cu zorii, căci nu mai avem răgaz. Tinerii trebuie să doarmă în apropierea mea. Mai e prea puţin până la bătălie ca să-i îngăduim Celui Întunecat să mai încerce să ajungă la ei. Prea puţin.
Rand îi simţi privirea, cu care-i cerceta pe el şi pe prietenii săi, cântărindu-le puterile, şi se înfioră. Prea puţin timp.
48
Mana Pustiitoare
Vântul făcea să fluture mantia lui Lan, care, astfel, rămânea aproape nevăzut chiar şi în lumina soarelui, iar Ingtar şi cei o sută de soldaţi pe care Seniorul Agelmar îi trimisese să-i însoţească la Hotar, pentru cazul în care s-ar fi întâlnit cu vreo ceată de troloci plecaţi după pradă, călăreau foarte mândri, pe două şiruri, toţi în armuri, cu panaşe roşii şi cu caii înveşmântaţi în oţel, conduşi de flamura Bufniţei Cenuşii, a lui Ingtar. Erau cel puţin la fel de falnici ca o sută dintre Gărzile Reginei, dar nu la ei se uita Rand, ci la turnurile care tocmai începuseră să se zărească în faţa lor. Pe soldaţii din Shienar îi studiase deja o dimineaţă întreagă.
Fiecare turn, înalt şi solid, se afla în vârful unui deal, la jumătate de milă de următorul. Spre apus şi răsărit se înălţau altele şi altele. O rampă lată, apărată de parapete, urca în spirală în jurul fiecărui ax de piatră, făcând un ocol complet până să ajungă la porţile masive, aflate la jumătatea drumului spre vârfurile crenelate. Astfel, dacă soldaţii din garnizoană ieşeau la atac, erau apăraţi de ziduri până ce ajungeau jos, în schimb duşmanii care încercau să ajungă la poartă erau siliţi să urce sub o ploaie de săgeţi de pietre şi de ulei încins, turnat din uriaşele ceaune plasate chiar deasupra lor. În vârful turnurilor, dedesubtul cazanelor înalte de fier în care se puteau aprinde focuri de semnalizare, atunci când soarele nu strălucea, sclipeau oglinzi mari, de oţel, care acum erau întoarse cu grijă în jos, ca să nu prindă razele. Când un turn trimitea semnalul către cele vecine, acestea îl preluau şi-l trimiteau mai departe, până la fortăreţele dinăuntru, de unde soseau soldaţii care să respingă atacul. Cel puţin, aşa s-ar fi întâmplat în vremurile obişnuite.
În vârful turnurilor se vedeau bărbaţi care-i priveau apropiindu-se. Nu erau mulţi şi se iţeau, curioşi, printre creneluri. Nici măcar în timpurile cele mai bune, în turnuri nu se aflau decât atâţia oameni câţi erau necesari pentru a le apăra, bizuindu-se mai mult pe zidurile de piatră, decât pe forţa braţelor, pentru a supravieţui; acum, însă, aproape toţi soldaţii făceau parte dintre cei care călăreau spre Pasul lui Tarwin. Dacă nu izbuteau să respingă atacul, turnurile nici nu mai contau.
Trecând calare printre cele două turnuri, Rand se înfioră.
I se părea că trecea printr-un zid de aer mai răcoros. Aici era Hotarul. Ţinutul care se zărea nu arăta diferit de Shienar, numai că undeva, pe acolo, dincolo de copacii desfrunziţi, se afla Mana Pustiitoare.
Ingtar ridică pumnul în mănuşa de oţel pentru a-i face pe soldaţi să se oprească în dreptul unei stânci aflate nu departe de turnuri. Era o piatră de hotar, care însemna trecerea din Shienar în ceea ce fusese, odinioară, Malkier.
— Va cer iertare, Moiraine Aes Sedai, Dai Shan, Ziditorule. Seniorul Agelmar mi-a poruncit să merg numai până aici, vorbi Ingtar, părând foarte nefericit.
— Aşa am hotărât, Seniorul şi cu mine, îl lămuri Moiraine.
Ingtar mormăi supărat.
— Îmi cer iertare, Aes Sedai, continuă el, dar nu părea prea sincer. Faptul că v-am însoţit până aici înseamnă că s-ar putea să nu ajungem la pasul lui Tarwin până să înceapă lupta. Mi se ia prilejul de-a lupta alături de ceilalţi, dar, în acelaşi timp, mi se porunceşte să nu trec nici cu un pas mai departe de Hotar, ca şi cum n-aş mai fi fost niciodată în ţinuturile pustiite de Mană. Iar Seniorul şi stăpânul meu Agelmar nu vrea să-mi spună de ce.
Ochii lui, care sclipeau din spatele vizierei, priviră întrebători spre femeia Aes Sedai. La Rand şi la ceilalţi, nici nu se uita; aflase că ei erau cei aleşi pentru a-l însoţi pe Lan în Mană.
— Îi cedez eu locul, şopti Mat către Rand. Lan le aruncă o privire aprigă, iar Mat lăsă ochii în jos, înroşindu-se.
— Fiecare dintre noi are locul său în Pânză, Ingtar, spuse cu tărie în glas Moiraine. De aici, noi trebuie să ne depănăm firul de unii singuri.