Ochiul Lumii

Cu trupul ţeapăn, Ingtar făcu o plecăciune.

— Cum doreşti, Aes Sedai. Acum trebuie să vă las şi să pornesc iute la drum, ca să ajung la Pasul lui Tarwin. Măcar acolo mi se va… îngădui… să-i înfrunt pe troloci.

— Chiar aşa de nerăbdător eşti, întrebă Nynaeve, să te lupţi cu trolocii?

Ingtar o privi nedumerit, apoi trase cu ochiul spre Lan, ca şi cum Străjerul ar fi fost omul potrivit pentru a da o explicaţie.

— Cu asta mă ocup, Domniţă, rosti el, căutându-şi cuvintele. De asta mă aflu aici, pe lume.

Apoi îl salută pe Lan, ridicând spre el mâna înmănuşată, cu palma deschisă.

— Suravye ninto manshima taishite, Dai Shan. Pacea să-ţi bucure sabia.

Trăgând de frâie, Ingtar o apucă spre răsărit împreună cu stegarul şi cu cei o sută de soldaţi. Mergeau la pas, dar fără să şovăie, pe cât de repede îi puteau duce caii împovăraţi de armuri, care mai aveau încă mult de mers.

— Ce vorbă ciudată, se miră Egwene. De ce spun aşa – pacea?

— Atunci când n-ai cunoscut niciodată un lucru, decât în vise, răspunse Lan, îmboldindu-l pe Mandarb, devine mai mult decât un talisman.

Rand îl urmă pe Străjer, iar după ce trecu de piatra de hotar, se întoarse în şa pentru a privi înapoi, văzându-i pe Ingtar şi pe soldaţi dispărând după copacii golaşi. Dispăru apoi şi piatra şi, în cele din urmă, şi turnurile din vârfurile dealurilor, care se iţeau pe deasupra copacilor. Curând rămaseră singuri, călărind spre miazănoapte pe sub coroana desfrunzită a pădurii. Rand se cufundă într-o tăcere îngrijorată, şi, culmea, nici măcar Mat nu mai găsi nimic de spus.

În dimineaţa aceea, porţile din Fal Dara se deschiseseră odată cu zorii. Seniorul Agelmar, de data aceasta înveşmântat în armura şi cu coiful pe cap, la fel ca soldaţii săi, plecase din fortăreaţă împreuna cu steagul Şoimului Negru şi cu cele Trei Vulpi de la poarta de răsărit, îndreptându-se către soare, care se vedea numai ca o rază roşiatică pe deasupra copacilor. Ca un şarpe de oţel, călăreţii plecaseră din oraş într-un şir lung şi răsucit, câte patru la un loc, cu Agelmar în frunte. El ajunsese deja în pădure, înainte ca ultimii oameni să fi apucat să iasă din Fal Dara. În drumul lor nu se înălţaseră urale, care să-i îmboldească să meargă mai departe. Se auzeau numai tobele şi panaşele care fâlfâiau în bătaia vântului, dar soldaţii priveau spre soarele care răsărea, cu multă hotărâre. Undeva, spre răsărit, aveau să întâlnească alţi şerpi de oţel, veniţi din Fal Moran, avându-l cu ei chiar pe Regele Easar şi pe fiii săi, sau din Ankor Dail, oraşul care stăpânea hotarele de la răsărit şi păzea Osia lumii, din Mos Shirare, Fal Sion şi Camron Caan şi din toate celelalte fortăreţe din Shienar, mai mici sau mai mari. Unindu-se într-un şarpe uriaş, aveau să se întoarcă apoi spre miazănoapte, către Pasul lui Tarwin.

În acelaşi timp, începuseră şi alţii să plece, prin Poarta Regelui, care dădea către drumul spre Fal Moran. Căruţe mari şi mici, oameni călare sau pe jos, mânându-şi vitele, cărându-şi copiii în spate, cu chipurile lungi ca umbrele dimineţii. Gândul că-şi părăseau casele, poate pentru totdeauna, le încetinea paşii, dar teama de ceea ce urma să se întâmple îi îmboldea, astfel că ba îşi târşâiau picioarele, ba o luau la fugă, cale de câţiva paşi, pentru ca apoi să încetinească din nou, împrăştiind praful de pe drum. Câţiva se opriseră în afara oraşului ca să privească şirul de soldaţi în armură, care se afunda şerpuind în pădure. În unele priviri se vedeau înmugurind speranţele şi se auzeau chiar şi rugăciuni rostite cu glas scăzut, rugăciuni pentru soldaţi sau pentru cei care le rosteau. Apoi însă, cu toţii se întoarseră din nou spre miazăzi, continuându-şi drumul.

Alaiul cel mai puţin numeros ieşise pe poarta dinspre Malkier. În urma lui, rămăseseră numai câţiva, care se încumetaseră să mai zăbovească, soldaţi şi câţiva bătrâni, ale căror soţii muriseră şi ai căror copii, deja mari, se îndreptau încet spre miazăzi. O ultimă ceată, pentru ca, orice s-ar fi întâmplat la Pasul lui Tarwin, Fal Dara să nu cadă fără luptă. Drumul era deschis de flamura lui Ingtar, Bufniţa Cenuşie, dar Moiraine era cea care-i conducea spre miazănoapte. Era alaiul cel mai important dintre toate, dar şi cel mai deznădăjduit.

Cel puţin un ceas după ce trecură de piatra de hotar, peisajul şi pădurea din jur rămaseră neschimbate. Străjerul îi conducea într-un ritm destul de iute, cât de repede erau în stare caii să alerge, dar Rand se tot întreba când aveau să ajungă în ţinuturile bătute de Mană. Dealurile deveniseră un pic mai înalte, dar copacii, tufişurile şi vegetaţia de pe jos erau aidoma celor pe care le văzuse în Shienar, cenuşii şi desfrunzite aproape cu totul. Începu însă să-i fie mai cald, îndeajuns pentru a-şi scoate mantia şi a o aşeza la oblâncul şeii.

— Vreme aşa frumoasă n-am avut tot anul, observă Egwene, scoţându-şi, la rândul său, mantia.

Nynaeve scutură din cap, încruntându-se de parcă asculta vântul.

— Ceva nu-i în ordine.

Rand încuviinţă. Simţea şi el acelaşi lucru, deşi nu putea preciza ce anume era. Era prima dată în anul acela când îi era cald, deşi nu se afla în casă; numai că nu era vorba de asta, ci mai degrabă de faptul că, pur şi simplu, aşa de departe spre miazănoapte nu ar fi trebuit să fie cald. Pesemne că era din pricina Manei, deşi ţinutul nu se schimbase.

Soarele urcă în înaltul cerului, o minge roşie care n-ar fi putut da atâta căldură, deşi în văzduh nu era niciun nor. Puţin mai târziu, Rand îşi desfăcu şi surtucul. Sudoarea i se prelingea pe chip.

Şi nu era singurul. Mat îşi scoase surtucul de tot, lăsând la vedere pumnalul cu mâner de aur şi rubin, şi-şi şterse faţa cu capătul eşarfei pe care, clipind des, o împături pe lungime şi şi-o legă pe frunte, chiar deasupra ochilor. Nynaeve şi Egwene începură să-şi facă vânt şi se ghemuiră în şa, ameţite. Loial îşi desfăcu tunica cu guler înalt până jos, apoi şi cămaşa; pe pieptul său se vedea o fâşie de piele plină de păr, des ca o blană. Îşi ceru iertare tuturor:

— Vă rog, iertaţi-mă. Steddingul Shangtai este în munţi, şi e mereu răcoros, spuse el, fluturându-şi nările late şi trăgând în piept aerul care devenea din ce în ce mai încins. Căldura şi umezeala asta nu-mi plac.

Chiar era umezeală, îşi dădu seama Rand. Parcă erau în Smârcul Îndepărtat, din Ţinutul celor Două Râuri, în miezul verii. În mlaştina aceea, fiecare gură de aer tras în piept părea că vine printr-o pătură de lână, cufundată în apă fierbinte. Aici, terenul nu era mlăştinos – erau numai câteva bălţi şi cursuri de apă, pe care cineva, obişnuit cu Codrul de Bălţi, nu le putea considera decât nişte pârâiaşe, dar aerul era la fel ca în Smârc. Singurii care respirau uşor erau Perrin, care încă nu-şi scosese surtucul, şi Străjerul.

De acum, apăruseră şi câteva frunze, chiar pe crengile unor copaci care nu erau veşnic verzi. Rand se întinse să atingă o creangă şi se opri brusc. Frunzele roşii, de-abia crescute, pline de pete galbene şi negre păreau bolnave.

— V-am spus să nu atingeţi nimic, spuse Străjerul, cu glasul lipsit de expresie; avea încă pe el mantia care-şi schimba culorile, ca şi cum căldura nu-l afecta mai mult decât frigul. Chipul său aspru părea că pluteşte deasupra lui Mandarb. Florile atinse de Mană te pot omorî, iar frunzele pot să te schilodească. Există o făptură mică numită Beţigaşul, care se ascunde de obicei acolo unde frunzişul este mai des, arătând exact aşa cum îi spune şi numele, aşteptând să-l atingă cineva. Atunci când asta se întâmpla, muşcă. Nu-i otravă, ci un suc care începe de îndată să digere prada Beţigaşului. Nu te poţi salva decât tăindu-ţi braţul sau piciorul care a fost atins. Măcar Beţigaşul nu te muşcă decât dacă-l atingi. Alte făpturi de pe aici nu au nici atâta răbdare.