Rand îşi trase mâna, fără să fi atins frunzele, şi se şterse pe cracul pantalonului.
— Asta înseamnă că am ajuns în miezul Manei? întreba Perrin, care, lucru ciudat, nu părea speriat.
— Numai la margine, replică posomorât Lan; armăsarul nu se opri din mers, iar el li se adresă vorbind peste umăr. Adevăratul ţinut mănat e încă departe. Exista acolo făpturi care vânează luându-se după auz, iar unele s-ar putea să se fi aventurat departe, până aici. Câteodată, ele trec chiar şi Munţii Dhoom. Sunt mult mai primejdioase ca Beţigaşele. Nu vorbiţi şi nu rămâneţi în urmă, dacă vreţi să scăpaţi cu viaţă.
Fără să aştepte vreun răspuns, el îşi continuă drumul, în acelaşi ritm alert. Milă după milă, puterea distrugătoare a Manei deveni din ce în ce mai vizibilă. Frunzele copacilor erau tot mai numeroase, dar erau pătate şi vârstate cu galben şi negru sau cu pete de un roşu palid, ca sângele otrăvit. Fiecare frunză şi fiecare coardă păreau umflate, gata să plesnească la cea mai mică atingere. Florile atârnau de crengi şi de buruieni ca într-o jalnică imitaţie a primăverii, palide şi bolnăvicioase, părând a putrezi chiar în timp ce le priveau. Când Rand încercă să tragă aer în piept, mirosul dulceag de putrefacţie, dens şi puternic, îl îngreţoşă, iar când dădu să răsufle, aproape că i se făcu rău. Aerul avea gust de carne stricată. Copitele cailor foşneau uşor, pe măsură ce plantele bolnave pe care călcau plesneau strivite.
Mat se aplecă în şa şi vomită, dând totul afară din stomac. Rand căută să atingă hăul, dar liniştea sufletească nu-l ajuta mai deloc să scape de senzaţia puternică de greaţă care-i urca în gâtlej. Chiar şi cu stomacul gol, lui Mat i se făcu iarăşi rău după numai o milă, dar nu mai avea ce să dea afară. Egwene arăta de parcă ar fi fost pe punctul să facă la fel, înghiţind fără încetare, iar chipul lui Nynaeve era ca o mască, palid şi hotărât, rigid, cu privirile aţintite spre spinarea lui Moiraine. Meştereasa nu voia să arate cât îi era de rău înaintea femeii Aes Sedai, numai că, din câte vedea Rand, nu mai avea mult de aşteptat. Chipul lui Moiraine era încordat, iar buzele i se albiseră.
În ciuda căldurii şi a umezelii, Loial îşi legă o eşarfă peste nas şi gură. Întâlnind privirea lui Rand, în ochi i se citea limpede dezgustul şi furia.
— Auzisem eu… începu, cu glasul înfundat, apoi se opri pentru a-şi drege vocea, făcând o strâmbătură. Puah! Ce gust ca de… Puah! Auzisem şi citisem multe despre locurile atinse de Mană, dar nimic nu poate descrie… Şi făcu un gest care se referea atât la miros, cât şi la toată vegetaţia care-ţi făcea silă. Nu-mi vine să cred că cineva, chiar şi Cel Întunecat, ar putea să facă aşa ceva copacilor. Puah!
Străjerul, fireşte, nu era afectat, cel puţin Rand nu vedea niciun semn, dar, spre marea sa mirare, nici Perrin nu era. Sau, cel puţin, nu se comporta la fel ca toţi ceilalţi. Tânărul cel vânos arunca priviri mânioase către pădurea putredă prin care călăreau, de parcă s-ar fi uitat la un duşman sau la flamura acestuia, şi îşi dezmierda securea de la şold, mormăind pentru sine, aproape mârâind, şi făcându-i lui Rand pielea de găină. Chiar şi în bătaia razelor de soare, ochii săi străluceau, aurii şi fioroşi.
Arşiţa nu se domoli nici când soarele cel sângeriu coborî spre linia orizontului. Spre miazănoapte, la mare depărtare, se aflau nişte munţi mai înalţi decât Munţii de Negură, profilându-se întunecaţi pe cer. Din când în când, câte o pală de vânt îngheţat, iscată pe piscurile abrupte, izbutea să ajungă până la ei. Umiditatea încinsă înghiţea aproape toată răcoarea muntelui, însă în mod straniu aveau sentimentul că e iarnă, în ciuda arşiţei din jur. Picăturile de sudoare de pe chipul lui Rand păreau să se transforme în mărgele de gheaţă. După ce vântul se potolea, mărgelele se topeau din nou, lăsându-i dâre murdare pe obraji, iar arşiţa revenea, încă şi mai greu de îndurat decât înainte. În clipa în care suflarea de vânt îi învăluia, dispărea şi mirosul, numai că Rand s-ar fi lipsit şi de răcoare, dac-ar fi avut de ales; îl împresura ca un cavou, aducând o miasmă de praf şi uscăciune dintr-un străvechi mausoleu de-abia deschis.
— Nu putem ajunge la munţi înainte de căderea serii, observă Lan, iar pe timp de noapte e primejdios să umbli, chiar şi pentru un Străjer, de unul singur.
— Există un loc, nu prea departe, sugeră Moiraine, un loc ferit, în care ne putem face tabăra.
Străjerul îi aruncă o privire fără expresie, apoi încuviinţă, fără prea mare tragere de inimă.
— Da. Trebuie să ne oprim undeva. De ce nu acolo?
— Ochiul Lumii se afla dincolo de trecătorile înalte, atunci când l-am găsit eu prima dată, rosti Moiraine. Mai bine să traversam Munţii Dhoom în plină zi, la amiază, când puterea pe care o are Cel Întunecat asupra lumii slăbeşte mult.
— Vorbeşti de parcă Ochiul nu se găseşte mereu în acelaşi loc, replică Egwene, adresându-i-se femeii Aes Sedai.
Însă Loial fu acela care îi răspunse.
— Toţi Ogierii care l-au găsit au spus că se află într-un alt loc. Pare-se că Omul Verde este de găsit acolo unde este nevoie de el. Dar nu a apărut niciodată dincoace de trecătorile înalte. Locul acela e foarte primejdios şi înşelător, şi bântuit de făpturi de-ale Celui Întunecat.
— Mai întâi să ajungem acolo, şi apoi să ne facem griji din pricina lor, îi sfătui Lan. Mâine vom pătrunde cu adevărat în Mană.
Rand privi pădurea din jurul său, cu toate frunzele şi florile atinse de stricăciune, toate buruienile putrezite în timp ce creşteau, şi se simţi străbătut de un fior. „Dacă aici nu este cu adevărat Mana Pustiitoare, cum o fi acolo?”
Lan se întoarse spre apus, dar nu drept către soarele care cobora. Mergea la fel de iute ca înainte, însă felul în care îşi ţinea umerii îi trăda şovăiala.
Soarele se preschimbase într-o minge sângerie, care atingea vârfurile copacilor, când ei trecură de creasta unui deal, iar Străjerul se opri. În depărtare, spre apus, se aflau mai multe lacuri, ale căror unde sclipeau întunecat în lumina slabă a soarelui, ca nişte mărgele de diferite mărimi înşirate pe mai multe şiraguri. Ele înconjurau mai multe dealuri cu creste ascuţite, aproape cufundate în umbra înserării. Vreme de o clipă, razele soarelui scăldară vârfurile sfărâmate, iar lui Rand i se tăie respiraţia. Nu erau dealuri, ci ruinele prăbuşite a şapte turnuri. Nu era sigur dacă vreunul dintre tovarăşi observase; imaginea dispăruse pe dată. Străjerul tocmai descăleca, cu chipul ca de piatră.
— N-am putea să ne oprim la malul lacurilor? întreba Nynaeve, ştergându-şi chipul cu batista. Acolo, lângă apă, trebuie să fie mai răcoare.
— Pe Lumină, exclamă Mat, ce mi-aş dori să-mi pot cufunda capul într-unul dintre lacurile alea. Nu l-aş mai scoate niciodată.
Tocmai atunci, o făptură despică apele celui mai apropiat dintre lacuri; undele întunecate sclipiră atunci când un trup uriaş începu să iasă la lumină. Era mare cât un trup de om, dar de multe ori mai lung, făcând apa să se învolbureze de jur împrejur, până ce, în sfârşit, apăru şi coada care flutură, o clipă, prin lumina amurgului. Era terminată într-un vârf ascuţit, ca acul unei viespi, şi se ridică în aer la cel puţin cinci lungimi de cal. Peste tot se vedeau tentacule groase şi răsucite ca nişte viermi uriaşi, nenumărate ca picioarele unui miriapod. Făptura se strecură în tăcere la locul său şi dispăru, lăsând în urma numai valurile care se domoleau încet, încet.
Rand închise gura şi schimbă o privire cu Perrin, ai cărui ochi galbeni erau la fel de neîncrezători după cum ştia că trebuia să fie şi ai lui. Într-un lac aşa de mic nu putea vieţui o făptură atât de mare. „Şi tentaculele alea nu puteau avea mâini. E cu neputinţă!”