— Dacă mă gândesc mai bine, spuse Mat cu glasul stins, locul ăsta unde suntem acum îmi place foarte mult.
— Am să fac în aşa fel încât să fim la adăpost pe acest deal, îi anunţă Moiraine, care coborâse deja din şa. Un obstacol adevărat ar atrage pe dată asupra noastră priviri curioase, dar am să mă asigur că, dacă vreo făptură de a Celui Întunecat sau ceva aflat în slujba Umbrei se apropie la mai puţin de o milă de noi, am să aflu.
— Un obstacol adevărat m-ar mulţumi mai tare, mărturisi Mat, când tălpile sale atinseră solul, câtă vreme… lucrul acela rămâne de partea cealaltă.
— Of, taci din gură, Mat, se răsti scurt Egwene, tocmai când Nynaeve spunea:
— Asta ca să ne trezim cu ele aşteptându-ne dimineaţa, la plecare? Eşti un prost, Matrim Cauthon.
Mat se uită urât la cele două femei care coborau din şa, dar nu mai deschise gura. Apucând frâiele Belei, Rand schimbă un zâmbet cu Perrin. O clipă, i se păruse că erau din nou acasă, cu Mat care spunea ce nu trebuia, în momentul cel mai nepotrivit dintre toate. Apoi, zâmbetul de pe chipul lui Perrin dispăru; în amurg, ochii săi străluceau cu adevărat, ca şi cum în spatele lor s-ar fi ascuns o lumină gălbuie. Şi zâmbetul lui Rand se şterse. „Până la urma, nu-i ca acasă…”
Rand, Mat şi Perrin îl ajutară pe Lan să dea şeile jos de pe cai şi să-i priponească, în timp ce restul grupului începu să ridice tabăra. Loial bombănea ceva pentru sine, pregătind sobiţa Străjerului, dar degetele sale groase se mişcau sprintene.
Egwene fredona, umplând ceainicul dintr-un burduf plin cu apă. Rand îşi dădu seama în sfârşit de ce Străjerul insistase să ia cu ei atât de multe burdufuri.
Aşezând şaua murgului la un loc cu celelalte, el îşi desfăcu desagile şi păturile, se întoarse şi se opri, străbătut de un fior de teamă. Ogierul şi femeile dispăruseră, la fel şi sobiţa şi toate coşurile de răchită aduse cu calul de povară. Creasta dealului era pustie; nu se vedeau decât umbrele înserării. Cu mâna amorţită, Rand dădu să-şi apuce sabia, auzind blestemul stins al lui Mat. Perrin avea deja securea în mâini şi-şi rotea încoace şi încolo capul cârlionţat, pentru a vedea de unde venea pericolul.
— Păstori, murmură Lan, care păşi nepăsător pe culme şi, la al treilea pas, dispăru şi el.
Rand se uită cu ochii mari la Mat şi la Perrin, apoi se năpustiră cu toţii spre locul în care dispăruse Străjerul. Brusc, Rand se opri din fugă, făcând încă un pas înainte atunci când Mat îl îmbrânci din spate. Egwene ridică privirea de la ceainicul pe care-l aşeză deasupra sobiţei. Nynaeve tocmai închidea oblonul celei de-a doua lămpi pe care o aprinsese. Erau cu toţii acolo, Moiraine şezând cu picioarele încrucişate, Lan întins pe o rână şi Loial care tocmai îşi scotea o carte din desagă.
Cu multă grijă, Rand privi în urmă. Coasta dealului era tot acolo, cu copacii săi umbriţi şi cu lacurile de la poale care se cufundau în întuneric. Îi era şi frică să se mişte, ca nu cumva ceilalţi să dispară din nou, de data asta pentru totdeauna. Strecurându-se cu grijă pe lângă el, Perrin răsuflă şuierat.
Moiraine îi observă pe toţi trei stând împietriţi în loc, cu gura căscată. Perrin părea ruşinat şi-şi strecură securea la locul ei, la cingătoare, ca şi cum ar fi nădăjduit ca nimeni să nu bage de seamă. Pe buzele femeii apăru un zâmbet.
— E ceva foarte simplu, le spuse ea, un soi de piedică din pricina căreia ochii care privesc în direcţia noastră alunecă împrejur. Nu ne putem îngădui să ni se observe luminile aprinse, dar nici nu putem rămâne pe întuneric, înconjuraţi de Mană.
— Moiraine Sedai spune că aş putea reuşi şi eu, interveni Egwene, cu sclipiri în ochi, şi că, de acum, pot să mă descurc cu îndeajuns de multă Putere.
— Numai dacă înveţi, copilă, o preveni Moiraine. Până şi cea mai simplă faptă care implică Puterea poate fi primejdioasa pentru cei neinstruiţi şi pentru cei dimprejurul lor.
Perrin pufni dispreţuitor, iar Egwene păru atât de stânjenită, încât Rand se întrebă dacă nu cumva îşi încercase deja puterile. Nynaeve lăsă lampa jos. Era destul de multă lumină acum, cu cele două lămpi şi cu sobiţa.
— Egwene, când pleci spre Tar Valon, spuse ea cu mare grijă, poate că vin şi eu cu tine. O să-i facă bine să vadă un chip cunoscut printre atâţia străini. O să aibă nevoie de cineva care să-i dea sfaturi, în afară de Aes Sedai, sfârşi Meştereasa, aruncându-i lui Moiraine o privire ciudată, ca şi cum s-ar fi scuzat.
— Poate că aşa-i cel mai bine, Meştereasă, spuse simplu Moiraine.
Egwene râse şi bătu din palme.
— Oh, e minunat. Şi tu, Rand. Ai să vii şi tu, nu-i aşa?
El se opri tocmai când dădea să se aşeze în faţa fetei, de cealaltă parte a sobiţei, apoi se lăsă pe pământ cu mişcări încete. I se părea că ochii ei erau mai mari ca niciodată, mai strălucitori, aidoma unor iazuri în care se putea pierde pentru totdeauna. În obraji îi apăruseră pete de culoare. Egwene râse încet.
— Perrin, Mat, o să veniţi şi voi, nu? O să fim cu toţii împreună.
Mat scoase un mormăit care putea însemna orice, iar Perrin nu făcu altceva decât să ridice din umeri, dar ea o luă drept o încuviinţare.
— Vezi, Rand, o să fim cu toţii împreună.
„Pe Lumină, un bărbat s-ar putea îneca în ochii ăştia fără niciun regret.” Ruşinat, Rand îşi drese glasul.
— Dar oare în Tar Valon sunt oi? Eu numai asta ştiu să fac, să duc oile la păscut şi să cultiv tutun.
— Cred, interveni Moiraine, că vă pot găsi câte ceva de făcut în Tar Valon. Vouă tuturor. Mă rog, poate nu să mergeţi cu oile, dar ceva care vi se va părea interesant.
— Ia uite, propuse Egwene, ca şi cum totul era stabilit. Mi-a venit o idee. O să te fac Străjerul meu, când ajung Aes Sedai. Ţi-ar plăcea să fii Străjer, nu? Străjerul meu.
Părea sigură pe sine, dar în ochii ei se citea o întrebare. Voia un răspuns – avea nevoie să-l audă.
— Mi-ar plăcea să fiu Străjerul tău, răspunse el. „»Nu-ţi este sortită, şi nici tu ei.» De ce trebuia Min să-mi spună asta?”
Se făcea din ce în ce mai întuneric, şi cu toţii erau obosiţi. Loial se întinse primul, pregătindu-se să adoarmă, dar ceilalţi îi urmară în scurtă vreme exemplul. Nimeni nu-şi folosea păturile, decât ca perne. Moiraine pusese în uleiul din lămpi ceva care alunga miasma Manei de pe culmea lor de deal, dar de căldură n-aveau cum să scape. Luna răspândea o lumină tremurătoare şi apoasă, dar, la cât de fierbinte era noaptea, s-ar fi zis că pe cer se afla încă soarele de amiază.
Rand nu izbuti să adoarmă, deşi femeia Aes Sedai se afla foarte aproape de el, pentru a-i apăra visele. Aerul greu era cel care-l ţinea treaz. Sforăitul uşor al lui Loial era ca un tunet înfundat, care făcea ca Perrin să nici nu se mai audă, însă ceilalţi dormeau netulburaţi, doborâţi de oboseală. Străjerul era încă treaz şi şedea nu departe de Rand, cu sabia pe genunchi, privind noaptea. Spre uimirea lui Rand, nici Nynaeve nu dormea.
Meştereasa îl privi în tăcere pe Lan, o lungă bucată de vreme, apoi turnă ceai într-o cană şi i-o aduse. El întinse mâna, mulţumindu-i cu glas scăzut, dar ea nu dădu imediat drumul cânii.
— Trebuia să-mi fi dat seama că eşti rege, vorbi încet Nynaeve, cu ochii aţintiţi spre chipul Străjerului, dar cu un uşor tremur în glas.
Lan o privi la fel de adânc. Lui Rand i se păru chiar că liniile chipului său se mai îmblânziseră un pic.
— Nu sunt rege, Nynaeve. Sunt un om de rând. Un om care n-are avere nici cât cel mai neînsemnat fermier.