Glasul lui Nynaeve deveni mai sigur.
— Unele femei nu cer moşii sau aur. Doar un bărbat.
— Iar bărbatul care i-ar cere unei asemenea femei să-l accepte nu ar fi demn de ea. Tu eşti cu totul deosebită… Frumoasă ca zorii, îndârjită ca un războinic. Eşti ca o leoaică, Meştereasă.
— Meşteresele se căsătoresc numai arareori, răspunse ea, apoi se opri şi inspiră adânc, ca şi cum şi-ar fi făcut curaj. Dar, dacă ajung în Tar Valon, s-ar putea să devin altceva.
— Nici femeile Aes Sedai nu se mărită prea adesea. Puţini bărbaţi pot trăi cu o soţie care are atâta putere şi-i umbreşte cu strălucirea ei, fie că vrea, fie că nu.
— Unii bărbaţi sunt îndeajuns de tari. Cunosc eu unul.
Dacă vorbele ei mai lăsau loc de îndoieli, privirea spunea limpede la cine se referea.
— Eu nu am decât o sabie şi un război pe care nu-l pot câştiga, dar nici nu mă pot opri din luptă.
— Ţi-am spus că nu-mi pasă de asta. Pe Lumină, deja m-ai făcut să spun mai mult decât se cuvine. Vrei să mă faci şi mai rău de ruşine? Să ajung să ţi-o cer eu?
— Nu te-aş face niciodată de ruşine.
Tonul blând, ca o mângâiere, sună ciudat în urechile lui Rand; în schimb, ochii lui Nynaeve începură să sclipească.
— O să-l urăsc pe bărbatul pe care-l vei alege, pentru că nu sunt eu acela, şi am să-l iubesc dacă te face să zâmbeşti. Nici o femeie, iar tu cel mai puţin dintre toate, nu merită să-şi ducă viaţa ştiind că darul său de nuntă este un văl de doliu. Trebuie să văd de cai, încheie el, lăsând cana neatinsă pe jos şi ridicându-se.
Nynaeve rămase pe loc, îngenuncheată, şi după ce el se îndepărtă. Chiar dacă nu putea dormi, Rand închise ochii. Meşteresei nu avea cum să-i fie pe plac să fie zărită plângând.
49
Duşmanul se trezeşte
Rand se trezi tresărind; soarele răsărise, iar acum îi gâdila neplăcut pleoapele, arătându-se, parcă fără să vrea, peste vârfurile copacilor din mijlocul Manei. Deşi era devreme, arşiţa acoperea tărâmurile putrezite cu o pătură groasa şi grea. Rand stătea întins pe spate, cu capul sprijinit pe păturile făcute sul, privind cerul. Era încă albastru. Chiar şi aici rămăsese ceva neatins de stricăciune.
Constată cu uimire că dormise. O clipă, amintirea tulbure a unei conversaţii pe care o auzise îi păru un vis. Apoi văzu ochii roşii ai lui Nynaeve; era limpede că ea nu dormise deloc. Chipul lui Lan era mai aspru decât oricând, ca şi cum şi-ar fi pus masca la loc şi nu mai avea de gând s-o lase să-i cadă nici măcar pentru o clipă.
Egwene se duse lângă Meştereasă şi se lăsă pe vine, cu chipul îngrijorat. Rand nu izbuti să audă ce-şi spuneau. Egwene vorbea, iar Nynaeve clătina din cap. Apoi, Egwene spuse altceva, iar Meştereasa îi făcu un semn poruncitor să plece. În loc să-i dea ascultare, Egwene îşi apropie şi mai mult faţa şi, o scurtă vreme, cele două femei vorbiră cu glasul şi mai scăzut, în timp ce Nynaeve dădea în continuare din cap. Până la urmă, Meştereasa izbucni în râs şi o îmbrăţişă pe Egwene; pe chipul ei se citea că rostea vorbe de încurajare. Totuşi, Egwene îi aruncă o privire tulbure Străjerului, când se ridică. Lan nu păru să bage de seamă; nu se uita deloc înspre Nynaeve.
Scuturând din cap, Rand îşi adună lucrurile, apoi se spălă în graba pe faţă şi pe dinţi cu puţina apă pe care le-o îngăduia Lan pentru asemenea lucruri. Se întrebă dacă nu cumva femeile cunoşteau o cale de a citi gândurile bărbaţilor. Pe dată, se simţi tulburat. Toate femeile sunt Aes Sedai. Spunându-şi în sine că nu făcea decât să se lase pradă Manei Pustiitoare dimprejur, îşi clăti gura şi se grăbi să pună şaua pe cal.
Tabăra dispăru din vedere înainte ca el să ajungă la locul în care erau priponite animalele, ceea ce-l tulbură destul de mult, dar până să termine cu strânsul curelelor, văzu că toţi ceilalţi reapăruseră şi se grăbeau, fiecare la treburile lui.
Cele Şapte Turnuri se distingeau limpede în lumina dimineţii, nişte ruine îndepărtate, ca nişte dealuri uriaşe şi aspre, urmele şterse ale măreţiei de odinioară. Cele o sută de lacuri erau de un albastru netulburat. Oglinda lor era neatinsă în dimineaţa aceea. Privind lacurile şi turnurile prăbuşite, aproape că uită de vegetaţia putredă care creştea în jurul dealului. Lan nu părea să se ferească a privi în direcţia turnurilor, aşa cum nu părea să se ferească de Nynaeve, dar, într-un fel sau altul, reuşi să n-o facă niciodată, de parcă toată atenţia îi era concentrată asupra pregătirilor de plecare.
După ce coşurile de răchită fuseseră legate în spinarea calului de povară, orice urmă a taberei dispăruse şi cu toţii se urcaseră în şa, femeia Aes Sedai se ridică în picioare în mijlocul dealului, cu ochii închişi, părând că nici nu mai respira. Rand nu văzu să se fi întâmplat nimic, în afară de faptul că Nynaeve şi Egwene se înfiorară, în ciuda arşiţei, şi se atinseră pe braţe cu mişcări bruşte. Dintr-odată, Egwene încremeni şi deschise gura, holbându-se la Meştereasă. Înainte să fi apucat să spună ceva, Nynaeve se opri şi ea şi-i aruncă o privire aprigă. Cele două femei se uitară una la alta, apoi Egwene încuviinţă şi zâmbi, iar după câteva clipe Nynaeve făcu la fel, deşi zâmbetul ei nu era cu totul sincer.
Rand îşi trecu degetele prin părul care se umezise deja, mai mult din pricina transpiraţiei decât a apei cu care se împroşcase pe faţa. Era convins că ar fi trebuit să priceapă ceva din schimbul tăcut de priviri, dar gândul uşor şi fugar dispăru înainte să-l poată prinde.
— Ce mai aşteptăm? întrebă Mat, care-şi legase din nou eşarfa pe frunte. Îşi ţinea arcul la oblânc, cu o săgeată deja pregătită, iar tolba şi-o agăţase la şold pentru a putea ajunge la ea mai repede.
Moiraine deschise ochii şi începu să coboare dealul.
— Trebuie să înlătur toate urmele din ceea ce-am făcut aici astă noapte. Ele s-ar fi şters de la sine, cam într-o zi, dar acum nu vreau să-mi asum niciun risc inutil. Suntem prea aproape, iar Umbra e prea puternică pe aici. Lan?
Străjerul aşteptă numai până ce ea se urcă în şa, apoi o apucă din nou spre miazănoapte, către Munţii Dhoom care se vedeau în zare, nu foarte departe. Chiar şi scăldate de razele soarelui la răsărit, crestele se înălţau negre şi lipsite de viaţă, ca nişte dinţi stricaţi. Se întindeau ca un zid uriaş, spre răsărit şi spre apus, şi se pierdeau în depărtări.
— Oare o să ajungem astăzi la Ochi, Moiraine Sedai? întrebă Egwene.
Femeia Aes Sedai îl privi pieziş pe Loial.
— Nădăjduiesc că da. Atunci când l-am găsit prima oară, se afla chiar dincolo de munţi, la picioarele trecătorilor înalte.
— El spune că nu rămâne mereu pe loc, zise Mat, arătând spre Loial. Dacă nu-i acolo unde ne aşteptăm?
— Atunci o să căutăm în continuare, până ce-l găsim. Omul Verde simte nevoia, iar noi avem cel mai mult nevoie. Nevoia noastră este nevoia întregii lumi.
Pe măsură ce se apropiau de munţi, pătrunseră cu adevărat în Mana Pustiitoare. De unde, până atunci, frunzele pătate cu negru şi galben atârnau totuşi pe crengi, acum ele cădeau umede la pământ, chiar când ochiul se oprea asupra lor, prăbuşindu-se sub greutatea propriei stricăciuni. Şi copacii arătau ca nişte făpturi chinuite şi schiloade, cu crengile răsucite care se înălţau spre cer, ca şi cum ar fi cerut milă de la vreo putere superioară, care însă nu le dădea ascultare. Din scoarţa crăpată şi sfărâmată se scurgea un lichid tulbure, ca puroiul. Copacii păreau să tremure la trecerea cailor, de parcă ar fi fost goi pe dinăuntru şi nu le-ar mai fi rămas nimic solid în toată alcătuirea lor.