— S-ar zice că vor să sară pe noi, observă nervos Mat.
Nynaeve îi aruncă o privire exasperată şi dispreţuitoare, iar el adăugă indignat:
— Dar zău că aşa arată.
— Şi chiar aşa şi este, cu unii dintre ei, spuse femeia Aes Sedai, care-i privi peste umăr, părând, pentru o clipă, mai severă chiar şi decât Lan. Dar nu vor să aibă de-a face cu mine, iar prezenţa mea vă apără şi pe voi.
Mat râse uşor, ca de o glumă. Dar Rand nu era deloc sigur.
La urma urmei, se aflau în ţinuturile pustiite de Mană. „Dar copacii nu se mişcă. Şi la ce i-ar folosi unui copac un om, chiar dac-ar putea să-l prindă? Astea-s închipuiri, iar Moiraine încearcă numai să ne sperie, ca să nu rămânem în urmă.”
Brusc, privirea îi fu atrasă de ceva ce se întâmpla la stânga lui, în pădure. Era acolo un copac, la mai puţin de douăzeci de paşi depărtare, care chiar se înfiorase – nu mai era nici o închipuire la mijloc. Nu-şi dădea seama ce soi de copac era, căci trunchiul era mult prea răsucit şi chinuit. În timp ce-l privea, copacul se clătină dintr-odată înainte şi înapoi, pentru a doua oară, apoi se aplecă şi-şi flutură crengile înspre pământ.
Se auzi un ţipăt ascuţit şi pătrunzător. Copacul se îndreptă la loc, ţinând strâns, între crengile împletite, o siluetă întunecată care se zvârcolea, scuipa şi ţipa.
Rand înghiţi în sec şi încercă să-l facă pe Roşcat să se îndepărteze, numai că de ambele părţi se aflau copaci, şi toţi se înfiorau. Calul îşi dădu ochii peste cap. Rand se trezi că nu mai putea să facă niciun pas, căci toţi ceilalţi încercau să se ferească, la fel ca el.
— Nu vă opriţi, le porunci Lan, scoţându-şi sabia; de-acum, Străjerul îşi pusese mănuşile de oţel şi tunica de zale, de un verde cenuşiu. Rămâneţi cu Moiraine Sedai.
Şi, cu asta, îl îmboldi pe Mandarb, dar nu spre copacul pe care-l observaseră cu toţii, ci în direcţie opusă. Cu mantia sa schimbătoare, el dispăru din vedere înainte ca armăsarul cel negru să fi apucat să se îndepărteze.
— Staţi aproape, îi îndemna Moiraine; fără să încetinească, ea le făcu semn să se adune împrejurul său. Încercaţi să nu vă îndepărtaţi nici cu un pas.
Din direcţia în care plecase Străjerul se auzi un muget care făcu văzduhul să răsune. Copacii se înfiorară. Se stinse, lăsând în urmă un ecou puternic, apoi se auzi din nou, plin de furie, ca un răget de moarte.
— Lan, şopti Nynaeve. A…
Răgetul cel îngrozitor o întrerupse. De acum, în el se ghicea şi altceva: teama. Brusc, se stinse cu totul.
— Lan îşi poate purta şi singur de grijă, replică Moiraine. Nu te opri, Meştereasă.
Străjerul apăru dintre copaci, ţinându-şi sabia la distanţă de trup, având grijă să nu-şi atingă nici armăsarul. Lama era pătată de sânge negru, aburind. Cu mare atenţie, Lan o curăţă cu o bucată de pânză scoasă din desagile de la şa, cercetând oţelul pentru ca nu cumva să-i fi scăpat vreo pată. Apoi dădu drumul pânzei, care se fărâmă în mii de bucăţele înainte să atingă pământul. Într-o clipă, nu mai rămase nimic din ea.
În tăcere, un trup masiv apăru dintre copaci şi se năpusti spre ei. Străjerul îşi întoarse calul, dar chiar în momentul în care acesta se ridica în două picioare, gata să lovească din copitele sale îmbrăcate în oţel, Mat slobozi o săgeată care se înfipse în singurul ochi din capul monstrului, care părea alcătuit mai ales din bot şi colţi. Lovind din picioare şi urlând, făptura căzu; mai avea doar un pas, şi ar fi ajuns la ei. Trecând în goană pe lângă ea, Rand o privi. Era acoperită cu păr aspru, ca nişte ţepi lungi, şi avea prea multe picioare, care se uneau cu trunchiul masiv, ca de urs, în unghiuri nepotrivite. Unele dintre ele, cel puţin, precum cele care-i ieşeau din spinare, nu erau de niciun folos la mers, însă aveau gheare lungi, care, chiar şi acum, în agonie, scurmau adânc pământul.
— Frumoasă lovitură, păstorule, exclamă Lan, care părea că uitase deja de bestia care se stingea în urma lor şi cerceta din priviri pădurea.
Moiraine clătină din cap.
— N-ar fi trebuit să se încumete să vină atât de aproape de cineva care atinge Adevăratul Izvor.
— Agelmar a spus că Mana Pustiitoare se trezeşte la viaţă, răspunse Lan. Poate că ştie şi ea că în Pânză se formează un Ochi.
— Să ne grăbim, strigă Moiraine, şi-şi înfipse călcâiele în coastele lui Aldieb. Trebuie să ajungem cât mai repede la trecătorile înalte.
Dar nici nu apucă să-şi termine vorba, şi Mana Pustiitoare se ridică împotriva lor. Copacii începură să fremete, întinzându-se spre ei, fără să le pese dacă Moiraine atingea sau nu Adevăratul Izvor.
Rand se trezi cu sabia în mână, dar nu-şi amintea când o scosese din teacă. Începu să lovească în stânga şi-n dreapta, iar lama însemnată cu pecetea bâtlanului despica lemnul atins de putreziciune. Crengile flămânde se trăgeau înapoi retezate, zvârcolindu-se. Aproape că i se părea că le auzea strigând de durere. Dar apăreau mereu altele şi altele, răsucindu-se ca nişte şerpi, încercând să-l prindă de braţe, de mijloc, de gât. Cu un rânjet fioros pe buze, el căuta să atingă hăul, şi-l găsi, până la urmă, în pământul stâncos şi neînduplecat din Ţinutul celor Două Râuri.
— Manetheren! strigă el către copaci, până ce începu să-l doară gâtul. Sabia cu pecete sclipea în razele neputincioase ale soarelui. Manetheren! Manetheren!
Ridicându-se în scări, Mat slobozi înspre pădure săgeată după săgeată, ochind siluetele diforme care mârâiau şi rânjeau cu nenumăraţii lor colţi, încercând să-şi smulgă din trup săgeţile aducătoare de moarte şi să muşte celelalte făpturi, asemenea lor, care le călcau în picioare, dând să ajungă la ei. Şi gândurile lui Mat se rătăciseră în trecut.
— Carai an Caldazar! striga el, ridicându-şi arcul şi dând drumul săgeţii. Carai an Ellisande! Al Ellisande! Mordero daghain pas duente cuehiyar! Al Ellisande!
La rândul său, Perrin se ridicase în scări, tăcut şi îndârjit. Trecuse în fruntea grupului, iar securea sa îi croia drum prin pădure şi prin carnea putrezită, orice i-ar fi ieşit în faţă mai întâi. Copacii înfioraţi şi bestiile care mugeau se fereau, şi nu numai de securea care zbârnâia, prin aer ci şi de ochii săi aurii, fioroşi. Pas cu pas, fără să şovăie, el îşi îmboldea calul înainte.
Din mâinile lui Moiraine se revărsau globuri de foc; acolo unde îşi atingeau ţinta, copacii care se zvârcoleau deveneau torţe, iar făpturile cu colţi zbierau puternic şi-şi fluturau braţele, ca de om, smulgându-şi propria carne cu ghearele ascuţite până ce mureau.
Iar şi iar, Străjerul îşi îmboldi calul şi pătrunse printre copaci; sabia şi mânuşile sale erau pline de sânge care bolborosea şi fumega. De-acum însă, când se întorcea, avea, cel mai adesea, armura sfâşiată şi răni adânci pe trup, iar armăsarul, la rândul său, se împleticea şi sângera. De fiecare dată, femeia Aes Sedai se oprea o clipă şi îi atingea rănile, făcându-le să se închidă, de îndată ce-şi lua mâinile de pe trupul lui.
— E ca şi cum le-aş face semn Jumate-Oamenilor să se apropie, oftă ea cu amărăciune. Grăbiţi-vă, haideţi.
Iar ei îşi croiau drum cu mare greutate, pas cu pas. Rand era convins că n-ar fi scăpat, dacă arborii nu ar fi lovit în făpturile care-i atacau la fel de des ca şi în ei şi dacă monştrii – dintre care niciunul nu era aidoma celorlalţi – nu s-ar fi luptat şi între ei, şi cu copacii, pentru a ajunge la călăreţi. Şi bătălia încă nu se terminase. Deodată însă, în spatele lor izbucni un strigăt tremurat. Îndepărtat şi subţire, el se auzea pe deasupra mârâielilor scoase de făpturile atinse de Mana, care-i înconjurau.