Într-o clipă, mârâielile încetară, ca şi cum ar fi fost tăiate cu un cuţit. Siluetele atacatorilor împietriră. Făpturile cu multe picioare se topiră la fel de repede pe cât apăruseră, dispărând în adâncurile întortocheate ale pădurii.
Urletul tremurat se auzi din nou, ca un sunet de fluier spart. Altele, de acelaşi soi, îi răspunseră. Erau vreo şase, care se înţelegeau între ele prin cântec, undeva la mare depărtare, în spatele lor.
— Viermi, rosti sumbru Lan, făcându-l pe Loial să geamă. Măcar avem un răgaz, dacă ştim să ne folosim de el.
Ochii lui măsurau distanţa care le mai rămăsese de străbătut până la munţi.
— Puţine fiare de ale Manei se încumetă să se măsoare cu un Vierme, dacă nu sunt silite să o facă, adăugă Străjerul, înfigându-şi pintenii în coastele armăsarului. La drum!
Tot grupul o porni la galop după el, prin locurile care, dintr-odată, păreau cu adevărat pustiite. Nu se mai auzea decât fluieratul din urma lor.
— Şi ăia s-au speriat de nişte viermi? se miră Mat, nevenindu-i să creadă, în timp ce sălta în şa, încercând să-şi pună arcul la loc pe spate.
— Un Vierme… începu Străjerul, rostind cuvântul pe un ton cu totul diferit de cel al lui Mat, poate ucide şi un Pierit, dacă nu-l scapă norocul Celui Întunecat. Iar pe urmele noastre este o ceată întreagă. Haideţi! Nu vă opriţi!
De-acum, crestele întunecate se apropiaseră. Mai aveau cam un ceas, socoti Rand, în ritmul pe care-l impusese Lan.
— Dar oare Viermii n-o să ne urmărească şi în munţi? întrebă Egwene cu sufletul la gură, iar Lan îi răspunse printr-un hohot aspru de râs.
— Nu. Viermilor le e frică de făpturile din trecătorile înalte, gemu iarăşi Loial.
Rand îşi dorea ca Ogierul să înceteze. Îşi dădea foarte bine seama că Loial ştia mai multe despre Mana Pustiitoare decât oricare dintre ei, în afară de Lan, chiar dacă nu făcuse altceva decât să citească, undeva, la adăpostul unui stedding. „Dar de ce ne tot aminteşte mereu că există lucruri şi mai rele decât cele pe care le-am văzut până acum?”
Ţinutul pustiit aluneca pe lângă ei, cu buruienile şi ierburile sale care plesneau sub copitele cailor. Copacii de soiul celor care-i atacaseră înainte nici măcar nu tresăreau, chiar şi atunci când grupul trecea chiar pe dedesubtul crengilor răsucite. Munţii Dhoom se profilau uriaşi pe cer, întunecaţi şi sumbri; păreau foarte aproape. Fluieratul se auzea limpede şi pătrunzător, însoţit de foşnete mai puternice chiar decât cele scoase de plantele peste care treceau. Răsunau mult prea tare, de parcă arborii pe jumătate putreziţi ar fi fost striviţi de trupuri uriaşe care se strecurau pe deasupra lor. Şi erau prea aproape. Rand privi peste umăr. În spatele lor, vârfurile copacilor fremătau şi se prăbuşeau ca nişte fire de iarba. Pământul începu să urce către munţi, îndeajuns de abrupt pentru ca el să-şi dea seama că se apropiau.
— N-o să reuşim, le spuse Lan, fără să încetinească, dar scoţându-şi din nou sabia. Ai grijă de tine, Moiraine, când ajungi în trecătorile înalte, şi o să scăpaţi.
— Nu, Lan! strigă Nynaeve.
— Taci, femeie! Lan, nici măcar tu nu poţi opri o ceată de Viermi. Nu pot să accept asta. Am nevoie de tine la Ochi.
— Săgeţi! striga Mat, cu sufletul la gură.
— Viermii nici nu le simt, îi răspunse Străjerul, tot printr-un strigăt. Trebuie tăiaţi în bucăţi, ca să moară. Nu simt prea multe lucruri, în afară de foame. Uneori le e frică.
Agăţându-se din toate puterile de şa, Rand ridică din umeri, încercând să şi-i mai dezmorţească. Pieptul îl durea şi aproape că nu mai putea respira, iar pielea îl ardea ca şi cum ar fi fost înţepat cu mai multe ace fierbinţi. Ajunseseră într-o zonă de dealuri. Calea pe care ar fi trebuit s-o apuce, odată ajunşi la munţi, se vedea deja. Era un drum ocolit, care ducea la o trecătoare înaltă, ca o despicătură lăsată de o secure uriaşă în piatra întunecată. „Pe Lumină, ce făpturi or fi acolo sus, care să le înfricoşeze pe cele din urma noastră? Lumina să m-ajute, nu mi-a fost niciodată aşa de frică. Nu vreau să merg mai departe. Nu vreau!” Căutând flacăra şi hăul, se dojeni în sine. „Prostule! Prost laş şi speriat ce eşti! Aici nu poţi rămâne, şi nici îndărăt nu te poţi întoarce. Ai de gând s-o laşi pe Egwene să lupte de una singură?” Hăul îi scăpă printre degete: ba se forma, ba se dizolva într-o mare de puncte luminoase, alcătuindu-se şi sfărâmându-se iar şi iar; fiecare scânteie îl ardea în trup, până ce începu să tremure de durere; i se părea că era pe punctul să plesnească. „Lumina să m-ajute, nu pot să merg mai departe! Lumina să m-ajute!”
Tocmai strângea frâiele, cu gândul să se întoarcă să înfrunte Viermii, sau ce-o mai fi fost acolo, şi nu ceea ce-i aştepta în munţi, când ţinuturile dimprejur se transformară. Acum se găseau cu toţi pe panta unui deal, iar în clipa următoare, până să ajungă în vârf, Mana Pustiitoare dispăruse.
Peste tot, se vedeau copaci cu coroane stufoase, cu crengile pline de frunze verzi. Pe jos se aşternea un covor de flori sălbatice, în culori vii, pe care o briza dulce de primăvară le făcea să tremure. Fluturii zburau din floare în floare, laolaltă cu albinele care zumzăiau; se auzea şi cântec de păsări.
Cu gura căscată, Rand îşi continuă drumul, la galop, până ce-şi dădu brusc seama că Moiraine, Lan şi Loial se opriseră, iar ceilalţi le urmaseră exemplul. Trase şi el de frâie, cu mişcări lente, cu chipul împietrit de uimire. Egwene făcuse ochii foarte mari, iar Nynaeve rămăsese cu gura deschisă.
— Am ajuns în siguranţă, zise Moiraine. Acesta e locul în care se află Omul Verde şi Ochiul Lumii. Făpturile atinse de Mană nu pot pătrunde aici.
— Credeam că era de cealaltă parte a munţilor, mormăi Rand, constatând că încă mai putea zări crestele care ascundeau linia orizontului, la miazănoapte, şi trecătorile înalte. Ai spus că se afla întotdeauna dincolo de trecători.
— Locul acesta, se auzi un glas răsunător, venind dinspre copaci, este mereu acolo unde este. Nu se schimbă decât locul în care se găsesc cei care au nevoie de el.
Dintre frunze apăru o siluetă, ca de om, dar mai masivă decât Loial. O siluetă omenească, alcătuită din corzi împletite de viţă şi frunze verzi, proaspete. Părul care-i cădea pe umeri era făcut din iarbă; ochii săi erau nişte alune uriaşe, iar unghiile – ghinde. Tunica şi pantalonii erau ţesute din frunze de un verde aprins; încălţările erau din scoarţă, fără vreo cusătură. În jurul său roiau fluturii care i se aşezau pe degete, pe umeri, pe chip. Aşa, verde şi înflorit, era nespus de frumos, cu excepţia unui singur detaliu: pe obraz şi pe tâmplă, până în creştet, i se vedea o tăietură adâncă, în care corzile de viţă erau uscate şi maronii.
— Omul Verde, şopti Egwene, iar chipul brăzdat zâmbi.
O clipă, li se păru că şi păsările cântau mai tare.
— Fireşte. Cine altcineva să mai fie pe aici? răspunse el, privindu-l pe Loial cu alunele care-i ţineau loc de ochi. Îmi pare bine să te văd, frăţioare. În vremurile trecute veneau să mă vadă mulţi dintre ai tăi, dar de câtva timp încoace n-am mai văzut decât foarte puţini.
Loial se dădu pe dată jos de pe cal şi făcu o plecăciune solemnă.
— Îmi faci o mare onoare, Frate al Copacilor. Tsingu ma choshin, Tingshen.
Zâmbind, Omul Verde îşi petrecu braţul pe după umerii Ogierului. Pe lângă Loial, arăta ca un bărbat în puterea vârstei, care însoţea un copil.
— Nu-i vorba de onoare aici, frăţioare. O să cântăm împreună Descântecele şi o să ne amintim de Falnicii Copaci şi de stedding, ca să ţinem Dorul departe de noi.
Apoi îi cercetă din priviri şi pe ceilalţi, care tocmai descălecau, iar ochii i se fixară asupra lui Perrin.