— Un Frăţâne cu lupii! Oare chiar s-au întors vremurile străvechi?
Rand se holbă la Perrin, iar acesta se întoarse în aşa fel încât calul său se afla acum între el şi Omul Verde, apoi se aplecă să-i strângă curelele. Rand era convins că nu voia decât să evite privirea pătrunzătoare a celuilalt. Dintr-odată, Omul Verde i se adresă lui Rand.
— Ciudate veştminte, Fiu al Dragonului. Oare Roata s-a învârtit atât de mult? Neamul Dragonului s-a întors sub semnul Primului Pact? Văd însă că duci cu tine o sabie. Asta nu s-a-ntâmplat niciodată… de ce s-ar întâmpla acum?
Rând trebui să înghită în sec de câteva ori, înainte să poată vorbi.
— Nu înţeleg. Ce vrei să spui?
Omul Verde îşi duse mâna la cicatricea întunecată de pe frunte. O clipă, păru tulburat.
— Nu… nu-mi dau seama. Amintirile mele s-au risipit şi adesea se pierd, iar ceea ce rămâne este aidoma unor frunze mâncate de omizi. Şi totuşi sunt convins că… Nu, a dispărut. Dar sunteţi bine veniţi aici. Moiraine Sedai, prezenţa dumitale e o adevărată surpriză. Locul acesta a fost, de la bun început, Creat pentru ca nimeni să nu-l poată găsi de două ori în viaţă. Cum de-ai ajuns aici?
— De nevoie, răspunse Moiraine. Nevoia mea, dar şi a lumii. Mai ales a lumii. Am venit să vedem Ochiul care se află aici.
Omul Verde oftă, ca vântul care sufla printre crengile frunzoase.
— Atunci înseamnă că se-ntâmplă din nou. Cel Întunecat se trezeşte. Mi-era teamă de asta. Cu fiecare an, Mana Pustiitoare se zbate şi mai aprig pentru a pătrunde aici, iar anul acesta, bătălia pe care am purtat-o ca s-o împiedic a fost mai crâncenă ca oricând. Haideţi. Vă conduc eu.
50
Întâlniri la Ochi
Ducându-şi calul de căpăstru, Rand îl urmă pe Omul Verde împreună cu prietenii săi, care se holbau cu toţii de parcă nu se puteau hotărî dacă să privească mai degrabă pădurea din jur sau pe Omul Verde însuşi. Acesta era o legendă, fireşte. Despre el şi despre Copacul Vieţii se spuneau poveşti la gura fiecărei sobe din Ţinutul celor Două Râuri, şi nu doar pentru copii. Numai că, după străbaterea Manei, copacii şi florile întâlnite aici tot i-ar fi umplut de uimire şi de admiraţie, chiar dacă în restul lumii nu ar fi fost încă vreme de iarnă.
Perrin rămăsese câţiva paşi în urmă. Uitându-se înapoi, Rand observă că prietenul său arăta de parcă nu voia să mai audă nimic din ce avea de spus Omul Verde. Era de înţeles. Şi pe el îl numise „Fiu al Dragonului”. Aruncă o privire curioasă spre Omul Verde, care mergea în frunte, cu Moiraine şi Lan, înconjurat de nori galbeni şi roşii de fluturi. “Ce-o fi vrut să spună? Nu, nu vreau să ştiu.”
Chiar şi aşa, de acum avea mersul mai uşor şi mai sprinten. Senzaţia de nelinişte nu-l părăsise, încă o mai simţea în stomac, dar teama devenise atât de slabă, încât aproape că dispăruse.
Nici nu cerea mai mult, atâta vreme cât Mana Pustiitoare era foarte aproape, chiar dacă Moiraine avea dreptate când spunea că nici o făptură din acelea nu putea pătrunde până la ei. Miile de ace fierbinţi care-i ardeau trupul se topiseră. Era convins că asta se întâmplase chiar în clipa în care pătrunsese în sălaşul Omului Verde. „El le-a făcut să dispară, se gândi Rand. El, şi locul acesta.”
Şi Egwene, şi Nynaeve simţeau, la rândul lor, pacea care-i învăluia şi liniştitoarea frumuseţe. Se vedea. Pe chipurile lor apăruseră zâmbete paşnice; mângâiau florile cu vârfurile degetelor şi se opreau să le miroasă, trăgând adânc aerul în piept. Observându-le, Omul Verde spuse:
— Florile sunt făcute să împodobească, fie o plantă, fie un om – e acelaşi lucru. Nu se supără dacă le culegi, numai să nu iei prea multe.
Şi începu să adune o floare de ici, alta de colo, câte una de la fiecare plantă. În scurtă vreme, Nynaeve şi Egwene aveau în păr coroniţe împletite din trandafiri sălbatici, de culoare roz, clopoţei galbeni şi zorele albe. Cosiţa Meşteresei părea o grădină cu flori albe şi roz care-i atârna până la brâu. Până şi Moiraine îşi aşeză pe frunte o ghirlandă albă din zorele, împletite cu atâta meşteşug, încât păreau încă să crească din cosiţele ei.
Într-un fel, aşa şi era – din câte credea Rand. Omul Verde îşi îngrijea grădina din pădure pe măsură ce mergea, în timp ce-i vorbea încet lui Moiraine, ocupându-se de fiecare plantă care avea nevoie de el, aproape fără să bage de seamă ce făcea. Ochii săi de alună observară un tufiş de trandafiri sălbatici care creştea strâmb, din pricina unei crengi înflorite a unui măr; el se opri alături, continuând să vorbească, şi mângâie tufişul. Rand se întrebă dacă nu cumva îl înşelase privirea sau dacă spinii chiar se dăduseră la o parte, ca nu cumva să înţepe degetele verzi. Oricum, atunci când silueta înaltă a Omului Verde trecu mai departe, tufişul începuse să crească drept, amestecându-şi petalele roşii printre florile albe de măr. După aceea, Omul Verde se aplecă şi atinse cu mâna sa uriaşă o sămânţă măruntă care zăcea pe un petic de pământ acoperit cu pietriş, iar după ce se ridică, în locul seminţei se vedea o plantă mică ce-şi înfipsese adânc rădăcinile, până în pământul hrănitor.
— Totul trebuie să crească în locul în care se găseşte, aşa cum vrea Pânza, le explica el, peste umăr, ca şi cum şi-ar fi cerut scuze, şi să înfrunte rotirile Roţii, dar Creatorul n-o să se supere dacă mai dau şi eu o mână de ajutor.
Rand avu grijă ca Roşcatul să ocolească planta de-abia încolţită, ca să n-o strivească în copite. Nu i se părea drept să distrugă ceea ce crease Omul Verde, numai ca să-şi mai scurteze drumul. Egwene îi zâmbi tainic, aşa cum numai ea ştia s-o facă, din când în când, şi-i atinse braţul. Era aşa drăguţă, cu părul despletit şi plin de flori, încât îi zâmbi şi el, până ce-o făcu să roşească şi să-şi plece ochii. “Am să te apăr, se gândi el. Orice s-ar întâmpla, am să te duc în siguranţă, jur.”
Omul Verde îi conduse în inima pădurii primăvăratice, către o deschizătură tăiată în coasta unui deal. Era o arcadă simplă de piatră, înaltă şi albă, iar în vârf se afla un cerc, tăiat în două de o linie vălurită; o jumătate a lui era netedă, cealaltă – aspră. Străvechiul simbol Aes Sedai. Deschizătura era cufundată în întuneric. O clipă, cu toţii rămaseră tăcuţi, privind în jur. Apoi Moiraine îşi scoase ghirlanda din păr şi o atârnă cu blândeţe de crengile unui tufiş de zmeură, aflat lângă arcadă, iar mişcările ei s-ar fi zis că le redară tuturor graiul.
— Acolo e? întreba Nynaeve. Lucrul pentru care am venit.
— Tare mi-aş dori să văd Copacul Vieţii, şopti Mat, fără să-şi ia ochii de la cele două jumătăţi de cerc. Avem timp, nu?
Omul Verde îl privi ciudat pe Rand, apoi clătină din cap.
— Avendesora nu-i aici. Nu m-am mai odihnit la umbra frumoaselor sale crengi de două mii de ani.
— Nu pentru Copacul Vieţii am venit, şopti hotărâtă Moiraine, arătând spre arcadă. Ci pentru ceea ce se află acolo.
— Nu intru cu voi, spuse Omul Verde, iar fluturii care-l înconjurau începură să zboare mai iute, de parcă i-ar fi împărtăşit neliniştea. Acum mulţi, mulţi ani, lucrul acela mi-a fost încredinţat spre pază, dar dacă mă apropii prea mult de el, mă tulbură. Mă simt de parcă m-aş stinge; sfârşitul meu se leagă într-un fel anume de el. Îmi aduc aminte când a fost făurit. Nu totul, doar anumite lucruri. Câteva.
Ochii săi de alună se pierdură în depărtările amintirilor; în timp ce vorbea, îşi duse mâna la cicatrice.
— Era în primele zile ale Frângerii Lumii, când bucuria izbânzii împotriva Celui Întunecat era umbrită de gândul că totul putea încă să se prăbuşească, împovărat de Umbră. O sută au fost cei care l-au făurit, bărbaţi şi femei la un loc. Aşa era de fiecare dată când Aes Sedai doreau să creeze ceva de preţ – Saidin şi Saidar se uneau, aşa cum şi Adevăratul Izvor se alcătuieşte din împletirea lor. Au murit, cu toţii, pentru ca opera lor să fie pură, în timp ce lumea se sfărâma împrejurul lor. Ştiind că aveau să moară, mi-au cerut mie să-l apăr de ceea ce urma să vină. Nu pentru asta fusesem eu creat, dar totul se frângea, iar ei erau singuri şi nu mă aveau decât pe mine. Nu pentru asta fusesem creat, dar mi-am respectat cuvântul, adăugă el, privind în jos către Moiraine. Mi-am respectat cuvântul, aşteptând clipa în care va fi nevoie de el. Iar acum, totul se sfârşeşte.