— Ţi-ai respectat cuvântul mai bine decât mulţi dintre noi, cei care ţi-am cerut s-o faci, replică femeia Aes Sedai. Poate că nu va fi aşa de rău precum crezi.
Capul frunzos, brăzdat de cicatrice, se clatină încet.
— Ştiu că se apropie sfârşitul, Aes Sedai, şi am să-mi găsesc un alt loc pentru a face lucrurile să crească.
Ochii maronii se plimbară cu tristeţe pe deasupra pădurii înverzite.
— Un alt loc, poate. După ce ieşiţi, o să mai stăm de vorbă, dacă mai e vreme.
Şi, cu asta, se îndepărtă, ducând fluturii cu el, făcându-se una cu pădurea aşa cum nici Lan, cu mantia lui cu tot, nu ar fi putut.
— Ce-a vrut să spună? întrebă Mat. Dacă mai e vreme…
— Haideţi, le porunci Moiraine, şi pătrunse prin arcadă, cu Lan alături.
Rand nu era sigur la ce să se aştepte, atunci când o urmă. Părul de pe braţe şi de pe ceafă i se zbârli de teamă. Dincolo însă, se găsea numai un coridor, coborând într-o pantă lină, ai cărui pereţi netezi se curbau deasupra lor la fel ca arcada de la intrare. Era loc îndeajuns şi pentru Loial – şi Omul Verde ar fi putut trece. Podeaua netedă, pe care privirile alunecau ca pe o bucată de şindrilă unsă cu grăsime, era totuşi tare şi sigură. Pereţii albi, fără nici o îmbucătură, străluceau din pricina nenumăratelor pete de diverse culori nebănuite, răspândind o lumină slabă şi blândă, chiar şi după ce arcada scăldată în soare dispăru în urma lor, după un cot. Rand era convins că lumina nu era naturală, însă nu simţi nimic primejdios în ea. „Şi atunci de ce mai sunt tulburat?” Coborâră cu toţii, din ce în ce mai adânc.
— Acolo, vorbi în cele din urmă Moiraine, arătându-le cu degetul. Drept înainte.
Iar coridorul se sfârşi, pătrunzând într-o încăpere uriaşă, cu tavanul boltit din rocă aspra, vie, pe care se vedeau din loc în loc ciorchini de cristale sclipitoare. Dedesubt, întreaga peşteră era un lac uriaş, cu excepţia unei fâşii de piatră care făcea ocol, lată cam de cinci paşi. Lacul, de formă ovală, ca un ochi, era înconjurat, aproape de margine, de cristale mici şi plate, care sclipeau mat, dar mai puternic decât cele de deasupra. Oglinda lui era netedă ca sticla şi limpede ca Izvorul de Vin. Lui Rand i se părea că privirea i s-ar fi putut cufunda pentru vecie în apă, dar nu reuşea să-i vadă fundul.
— Ochiul Lumii, se auzi glasul slab al lui Moiraine, de lângă el.
Privind împrejur, cuprins de admiraţie, băiatul îşi dădu seama că lungii ani scurşi de la momentul primei creaţii – cam trei mii, în care nimeni nu pătrunsese acolo – nu trecuseră fără să lase urme. Nu toate cristalele de pe tavan sclipeau la fel de puternic. Unele luminau mai tare, altele mai slab; unele tremurau, iar din altele rămăseseră numai nişte bucăţi de piatră mată, tăiate în fel şi chip, care sclipeau în lumina celorlalte. Dacă ar fi strălucit toate, înăuntru ar fi fost lumină ca la amiază; acum, părea să se apropie de înserat. Stânca de pe margini era plină de praf, de pietricele şi chiar de bucăţi de cristal. Trecuseră ani mulţi de aşteptare, în care Roata se învârtea şi măcina totul.
— Dar ce e asta? întreba neliniştit Mat. Nu seamănă cu niciun lac din câte am văzut până acum.
Lovind cu piciorul o bucată de stâncă închisă la culoare, cam cât pumnul său, o aruncă peste margine.
— Parcă…
Piatra atinse oglinda lacului şi se cufundă în adâncuri fără niciun zgomot, fără să facă măcar un val. Pe măsură ce se scufunda, începu să se umfle, din ce în ce mai mare şi mai ştearsă, ca o bulă transparentă, mare cât capul lui Rand, o umbră slabă la fel de lată cât era braţul său de lung. Apoi dispăru. Rand avu impresia că pielea stătea să i se desprindă de pe trup, de frică.
— Ce-i asta? întrebă el, surprins să-şi audă glasul aspru şi răguşit.
— S-ar putea spune că este esenţa lui Saidin, răspunse femeia Aes Sedai, al cărei glas răsună de jur-împrejurul peşterii. Esenţa jumătăţii bărbăteşti din Adevăratul Izvor, esenţa distilată a Puterii pe care bărbaţii o mânuiau înainte de Vremea Nebuniei. Puterea necesară pentru a face la loc peceţile care ţin ferecată temniţa Celui Întunecat, sau pentru a o deschide cu totul.
— Lumina să ne scalde şi să ne apere, şopti Nynaeve, iar Egwene se agăţă de ea, de parcă ar fi vrut să se ascundă în spatele celeilalte. Până şi Lan tresări neliniştit, deşi în ochii săi nu se citea nici o urmă de uimire.
Umerii lui Rand se loviră de stâncă, iar el îşi dădu seama că se trăsese înapoi, până ce ajunsese la perete, îndepărtându-se cât putea de mult de Ochiul Lumii. Dacă ar fi fost în stare, ar fi trecut direct prin perete. Mat se lipise, la rândul lui, de stâncă, făcându-se mic. Perrin rămăsese cu privirea aţintită spre lac, cu securea pe jumătate scoasă de la cingătoare. Ochii săi sclipeau, galbeni şi aprigi.
— Dintotdeauna m-am întrebat… începu Loial, şovăitor. De câte ori citeam despre asta, mă întrebam ce este. Şi de ce? De ce-au făcut-o? Şi cum?
— Nici o făptură vie nu cunoaşte taina, şopti Moiraine, care nu mai privea lacul, ci se uita la Rand şi la cei doi prieteni ai săi, cercetându-i şi cântărindu-i din ochi. Nici cum şi nici de ce… se ştie doar că într-o zi va fi nevoie de el… iar acel moment va fi cel mai important şi cel mai deznădăjduit de până atunci. Poate dintotdeauna. În Tar Valon, multe dintre surorile mele au încercat să găsească o cale de a folosi aceasta Putere, dar este de neatins pentru o femeie, aşa cum este luna pentru o pisică. Numai un bărbat ar putea-o conduce, însă ultimii dintre bărbaţii Aes Sedai au dispărut de aproape trei mii de ani. Şi totuşi, situaţia pe care au prevestit o făuritorii e una cu totul disperată. În ciuda manei care s-a întins peste Saidin din pricina atingerii Celui Întunecat, ei s-au chinuit să dea naştere acestui Ochi şi să-l facă pur, ştiind că asta avea să-i omoare. Au lucrat împreună, bărbaţi şi femei Aes Sedai. Omul Verde a rostit adevărul. Aşa au fost înfăptuite cele mai mari minunăţii ale Vârstei Legendelor, când Saidin s-a împletit cu Saidar. Nici toate femeile Aes Sedai din Tar Valon sau cele răspândite pe la curţi şi prin marile oraşe şi cele din ţinuturile de dincolo de Pustie, nici măcar dacă le luăm la socoteală şi pe cele care s-ar mai putea găsi dincolo de Oceanul Aryth, nu ar putea să umple o linguriţă, măcar, cu Putere, fără bărbaţi care să le ajute.
Rand îşi simţea gâtul aspru şi dureros, de parcă tocmai ar fi scos un ţipăt prelung.
— Şi de ce ne-ai adus aici?
— Pentru că sunteţi ta’veren, răspunse Moiraine, cu o expresie neclintită pe chip şi cu ochii scăpărători, care păreau să-l atragă spre ea. Pentru că puterea Celui Întunecat se va abate asupra acestui loc şi pentru că trebuie s-o înfruntăm şi s-o oprim. Umbra va acoperi lumea. Nu există faptă mai măreaţă decât asta. Haideţi să ieşim din nou la lumina soarelui, cât mai este vreme.
Fără să aştepte să vadă dacă se ţineau după ea, o apucă din nou pe coridor, împreună cu Lan, care părea să păşească un pic mai repede decât avea obiceiul. Egwene şi Nynaeve se grăbiră pe urmele lor. Rand se furişă pe lângă perete – nu avea curajul să se apropie nici măcar cu încă un pas de lacul acela, ştiind ce era – şi se năpusti spre coridor, lovindu-se de Mat şi de Perrin. Ar fi luat-o la fugă, dacă n-ar fi fost în primejdie de a-i călca în picioare pe Nynaeve, Egwene, Moiraine şi pe Lan. Nici măcar când ajunse afară, la lumină, nu se putu opri din tremurat.