— Nu-mi place asta, Moiraine, grăi mânioasă Nynaeve, după ce se adunară cu toţii din nou afară în bătaia razelor de soare. Cred şi eu că primejdia este mare, cum spui dumneata, altfel n-aş fi aici, dar asta este…
— În sfârşit, v-am întâlnit.
Rand tresări de parcă în jurul gâtului i s-ar fi strâns un laţ. Cuvintele, glasul… o clipa i se păru că era Ba’alzamon. Dar cei doi bărbaţi care ieşiră dintre copaci, cu chipurile ascunse de glugi, nu purtau mantii de culoarea sângelui închegat. Unul dintre ei avea o mantie de culoare cenuşie, iar celălalt, una verde într-o nuanţă întunecată. Chiar şi sub cerul liber, veştmintele păreau prăfuite şi învechite. Cei doi bărbaţi nu erau Pieriţi, căci vântul le făcea mantiile să fluture.
— Cine sunteţi? întrebă Lan, apropiindu-se prudent, cu o mână pe mânerul sabiei. Cum aţi ajuns aici? Dacă-l căutaţi pe Omul Verde…
— El ne-a călăuzit, spuse unul dintre străini, arătând spre Mat cu o mână bătrână şi uscată, care nici nu mai părea omenească, fără o unghie şi cu dosul palmei plin de noduri groase, ca o bucată de funie.
Mat se trase un pas înapoi, făcând ochii mari.
— E o făptură străveche, un prieten vechi şi un vechi duşman. Dar nu pe el îl căutăm, sfârşi bărbatul cu mantie verde.
Celălalt străin rămase tăcut, de parcă n-ar fi avut de gând să deschidă gura niciodată. Moiraine se îndreptă de spate şi, cu toate că nu ajungea nici până la umărul vreunuia dintre bărbaţii de acolo, păru dintr-odată înaltă cât un deal. Glasul său răsuna ca un clopot:
— Cine sunteţi?
Glugile căzură, iar Rand rămase cu ochii holbaţi. Bătrânul era mult mai în vârstă decât şi-ar fi închipuit; pe lângă el, Cenn Buie părea un copil vesel şi sănătos. Pielea de pe chipul său era ca pergamentul crăpat întins peste un craniu, apoi strâns şi mai tare. Pe creştetul grotescului cap, se vedeau, din loc în loc, smocuri de păr aspru şi rar. Urechile erau uscate, ca bucăţile de piele atinse de vreme; ochii îi erau cufundaţi în orbite, ca şi cum se aţinteau asupra lor de undeva, de la capătul unor tunele. Dar celălalt era şi mai cumplit. Capul şi faţa îi erau acoperite de o carapace neagră şi întinsă, de piele; partea din faţă însă era modelată după un chip perfect, tânăr, care râdea nestăpânit, nebuneşte, împietrit pentru vecie în această poziţie. „Oare ce-o avea de ascuns, când celălalt ne arată ceea ce ne arată?” se întrebă Rand, dar într-o clipă până şi gândul îi împietri în minte, făcându-se praf şi pulbere şi împrăştiindu-se în bătaia vântului.
— Mă numesc Aginor, vorbi bătrânul. Iar el este Balthamel. Nu mai poate vorbi în cuvinte. Roata te macină până în străfunduri, după trei mii de ani de temniţă.
Ochii săi cufundaţi în orbite se îndreptară spre arcadă; Balthamel se aplecă înainte, cu ochii orbi aţintiţi asupra deschizăturii de piatră albă, ca şi cum ar fi vrut să se năpustească înăuntru.
— Atâta vreme am fost lipsiţi…, spuse încet Aginor. Atâta vreme…
— Lumina să ne ajute… începu Loial, cu un tremur în glas, dar se întrerupse brusc când Aginor îi aruncă o privire.
— Rătăciţii, şopti răguşit Mat, sunt ferecaţi în Shayol Ghul…
— Erau ferecaţi, zâmbi Aginor, cu dinţii săi îngălbeniţi, ca nişte colţi de fiară. Unii dintre noi au scăpat. Peceţile slăbesc, Aes Sedai. La fel ca Ishamael, şi noi am ieşit iar în lume, iar în curând vor veni şi ceilalţi. Am fost prea aproape de lumea asta, în temniţa noastră, şi eu, şi Balthamel, prea aproape de Roata care macină totul, dar nu va trece mult şi Marele Stăpân al Întunericului va fi liber şi ne va dărui un trup nou, iar lumea va fi din nou a noastră. De data asta n-o să-l mai aveţi pe Lews Therin Ucigaşul-de-Neam. Nu va mai fi acolo Seniorul Zorilor, să vă salveze. De acum îl ştim pe cel pe care-l căutăm, şi nu mai avem nevoie şi de voi, ceilalţi.
Sabia lui Lan ţâşni afară din teacă, prea iute pentru ca Rand s-o poată urmări. Cu toate astea, Străjerul şovăi, uitându-se când la Moiraine, când la Nynaeve. Cele două femei stăteau destul de departe una de alta; dacă s-ar fi aşezat între oricare dintre ele şi cei doi Rătăciţi, s-ar fi îndepărtat de cea de-a doua. Şovăiala ţinu doar o clipă, dar, în clipa în care picioarele Străjerului se mişcară din loc, Aginor ridică braţul, într-un gest plin de dispreţ, fluturând din degetele sale noduroase de parcă ar fi alungat o muscă. Străjerul zbură îndărăt prin aer, ca şi cum l-ar fi izbit un pumn uriaş. Cu un zgomot sec, trupul lui lovi arcada de piatră, rămânând o clipă suspendat în aer, apoi prăbuşindu-se grămadă la pământ, nemişcat, cu sabia zăcând alături de braţul său întins pe jos.
— Nu! strigă Nynaeve.
— Stai pe loc! porunci Moiraine, dar, înainte ca vreunul dintre ceilalţi să se fi putut mişca, Meştereasa îşi şi scosese cuţitul de la brâu şi alergă spre Rătăciţi, ţinându-şi mica armă sus, gata să lovească.
— Arde-te-ar Lumina, strigă ea, dând să înfigă pumnalul în pieptul lui Aginor.
Celalalt Rătăcit se mişcă iute, ca un şarpe. Până ca ea să-şi atingă ţinta, braţul acoperit de piele al lui Balthamel se şi ridicase, apucând-o de bărbie, înfigându-şi degetele într-un obraz şi degetul mare în celălalt, apăsând-o până ce-i ţâşni sângele şi învineţindu-i carnea. Nynaeve fu străbătută de un fior din creştet până în tălpi, ca şi cum fusese ruptă în două. Pumnalul îi scăpă printre degete, fără să fi lovit, în timp ce Balthamel o ridică de la pământ până la nivelul ochilor săi care îi sfredeleau chipul scuturat de fiori, din spatele măştii de piele. Degetele de la picioare ale femeii se zvârcoleau la o palmă deasupra pământului; florile i se revărsau din plete.
— Eu aproape că am uitat de plăcerile cărnii, rânji Aginor, trecându-şi limba peste buzele uscate, cu un zgomot aspru, ca piatra frecată de pielea netăbăcită. Dar Balthamel îşi aminteşte multe.
Masca schimonosită păru să devină şi mai sălbatică, iar ţipătul scos de Nynaeve lovi auzul lui Rand ca un val de deznădejde smuls din adâncurile pline de viaţă ale inimii ei. Dintr-odată, Egwene se mişcă din loc, iar Rand văzu că se ducea s-o ajute pe Nynaeve.
— Nu, Egwene! strigă el, dar ea nu se opri.
Auzind ţipătul lui Nynaeve, mâna lui se îndreptase spre sabie, dar acum o lăsă baltă şi se aruncă spre Egwene. Se lovi de ea înainte ca fata să fi apucat să facă trei paşi, şi amândoi se prăbuşiră la pământ. Egwene căzu sub el cu un geamăt şi începu de îndată să se zvârcolească, pentru a se elibera. Rand îşi dădu seama că şi ceilalţi erau gata de luptă. Perrin îşi răsucea securea în mâini, iar ochii săi, galbeni şi aprigi, sclipeau.
— Meştereasă! urlă Mat, strângând în mână cuţitul din Shadar Logoth.
— Nu! îi strigă Rand. Nu ne putem lupta cu Rătăciţii!
Dar ei se năpustiră înainte ca şi cum nu l-ar fi auzit, cu ochii la Nynaeve şi la cei doi duşmani. Aginor îi privi nepăsător… şi zâmbi. Rand simţi cum aerul tresaltă împrejurul lui, ca plesnetul biciului unui uriaş. Mat şi Perrin, fără să fi străbătut nici măcar jumătate din distanţa care-i despărţea de Rătăciţi, se opriră ca şi cum ar fi dat de un zid şi ţâşniră înapoi prin aer, prăbuşindu-se grămadă la pământ.