— Frumos, pufni Aginor. Acolo vă e locul. Dacă învăţaţi să vă umiliţi aşa cum se cuvine, venerându-ne, s-ar putea să vă las în viaţă.
Rand se ridică grabnic în picioare. Poate că într-adevăr nu se putea măsură cu Rătăciţii – niciun om obişnuit n-o putea face –, dar n-avea de gând să-i lase nici măcar o clipă să creadă că se umilea în faţa lor. Încercă s-o ajute şi pe Egwene să se ridice, dar ea îi dădu mâinile la o parte şi se ridică de una singură, scuturându-şi mânioasă rochia. La rândul lor, Mat şi Perrin se încăpăţânaseră să nu rămână culcaţi la pământ.
— Tot o să învăţaţi, până la urmă, continuă Aginor, dacă vreţi să trăiţi. Acum că am găsit lucrul de care aveam nevoie, adăugă el, îndreptându-şi privirea spre arcada de piatră, s-ar prea putea să-mi fac ceva timp ca să vă instruiesc.
— Asta nu se va-ntâmpla! se auzi glasul Omului Verde, care ieşi dintre copaci, mugind ca trăsnetul care loveşte trunchiul gros al unui stejar. N-aveţi ce căuta aici!
Aginor îi aruncă o privire fugară şi dispreţuitoare.
— Pleacă! Timpul tău s-a sfârşit şi toţi semenii tăi s-au făcut de mult praf şi pulbere. Trăieşte-ţi viaţa care ţi-a mai rămas şi bucură-te că eşti prea mărunt ca să luăm seama la unul ca tine.
— Aici e locul meu, îl înfruntă Omul Verde, şi n-am să vă îngădui să faceţi rău vreunei fiinţe vii, câtă vreme vă găsiţi înăuntru.
Balthamel o aruncă pe Nynaeve cât colo, ca pe o cârpă, iar ea căzu ca o bucată mototolită de pânză, cu ochii larg deschişi, inertă, ca şi cum toate oasele din trup i s-ar fi topit. Un braţ îmbrăcat în piele se ridică, iar Omul Verde scoase un răget ca de tunet, când din corzile care-i alcătuiau trupul începu să iasă fum. Vântul îi îngâna durerea, printre copaci.
Aginor se întoarse din nou către Rand şi către ceilalţi, ca şi cum Omul Verde ar fi fost deja distrus, numai că nu trebui decât un pas, şi braţele uriaşe, frunzoase, se încleştară în jurul trupului lui Balthamel, ridicându-l sus de tot, strivindu-l de pieptul împletit din corzi noduroase. Masca de piele neagra, cu rictusul său împietrit, rămăsese aţintită înspre ochii de alună. Ca nişte şerpi, braţele lui Balthamel se eliberară, iar mâinile sale înmănuşate apucară capul Omului Verde ca şi cum ar fi vrut să-l smulgă de la locul lui. La atingerea acelor mâini izbucniră flăcări care făcură corzile să se usuce, iar frunzele, să se scuture. Omul Verde urlă, când o pală deasă de fum întunecat se revărsă din trupul său. Urla întruna, ca şi cum toată esenţa i se scurgea pe gură, laolaltă cu fumul care i se învălătucea între buze.
Dintr-odată, Balthamel, prins în strânsoarea Omului Verde, tresări. Mâinile Rătăcitului, care până atunci se chinuiseră să-l apuce cât mai bine pe celălalt, dădură acum să-l împingă deoparte. O palmă înmănuşată se deschise… iar prin învelişul de piele neagră apăru o plăntuţă. Un petic de muşchi, precum cele care împrejmuiesc copacii din adâncurile pădurii, i se întinse pe braţ, apărut din senin şi crescând într-o clipă, umflându-se până ce-l acoperi pe de-a-ntregul. Balthamel se zvârcoli, iar o mlădiţă înmugurită făcu să-i plesnească învelişul, lichenii îşi înfipseră rădăcinile, şi pe pielea care-i acoperea chipul apăru o întreagă reţea de crăpături fine, urzicile îi străpunseră ochii, iar ciupercile otrăvitoare îi umplură gura, silind-o să se caşte.
Omul Verde îl aruncă pe Rătăcit la pământ. Balthamel se zvârcolea şi tremura din toate încheieturile, pe măsura ce tot soiul de plante care creşteau prin locuri întunecoase, toate înzestrate cu spori, care îndrăgeau umezeala, se umflară şi crescură, rupând pânza, pielea şi carnea – dar oare ceea ce se întrezărea, în acele clipe de furie verde, era cu adevărat carne vie? –, până ce rămaseră numai fărâme, şi-l acoperiră, transformându-l într-o movilă aidoma multora dintre cele întâlnite prin cotloanele umbroase ale unei păduri. Trecură numai câteva clipe, apoi nu se mai văzu nici o mişcare.
Gemând ca o creangă care se frânge sub o povară prea grea, Omul Verde se prăvăli la pământ. Jumătate din capul său era ars. Din trup încă i se mai ridicau fuioare de fum, ca nişte plante agăţătoare, de culoarea cenuşii. Frunzele arse se desprinseră de braţul pe care el îl întinse, cu un mare efort, pentru a mângâia cu dragoste o ghindă.
Pământul se cutremură, când dintre degetele sale apăru o mlădiţă de stejar. Capul Omului Verde se prăbuşi pe pământ, dar mlădiţa se întinse spre soare, încordându-se. Făcu rădăcini, care se îngroşară, se afundară în pământ şi ieşiră din nou la lumină, îngroşându-se apoi şi mai tare pe măsură ce se cufundau. Trunchiul se lăţi şi crescu, devenind cenuşiu, crăpat şi bătrân. Crengile se împrăştiară şi se făcură din ce în ce mai masive, groase cât un braţ de om, apoi cât trupul întreg; se înălţară să mângâie cerul, gemând de frunze verzi şi încărcate cu ghinde. Rădăcinile care se întinseseră de jur împrejur brăzdau pământul ca nişte pluguri; trunchiul, deja uriaş, se cutremura, se făcu şi mai gros, cât o casă. Se lăsă liniştea. De-acum, locul în care fusese Omul Verde era acoperit de un stejar care putea să fi dăinuit acolo de cinci sute de ani, însemnând mormântul unei legende. Nynaeve era întinsă peste rădăcinile noduroase, care crescuseră în aşa fel încât să-i facă un culcuş în care să se odihnească. Vântul ofta printre crengile stejarului, părând să îngâne vorbe de rămas bun.
Până şi Aginor părea uimit. Apoi, el îşi înălţă capul, cu ochii înfundaţi în orbite şi arzând de ură.
— Gata! Demult trebuia s-o sfârşesc cu asta!
— Da, Rătăcitule, rosti Moiraine, cu glasul îngheţat ca un ţurţure în miez de iarnă. Demult!
Femeia Aes Sedai ridică braţul, iar pământul se prăbuşi sub picioarele lui Aginor. Din hău se înălţară flăcări arzând sălbatic în bătaia vântului care se năpustea din toate părţile, prăvălind un vârtej de frunze în focul care părea să se închege, ca o pastă roşie, vârstată cu galben, de fierbinţeală pură. Aginor stătea în mijlocul flăcărilor, fără să mai aibă sub picioare altceva decât aerul. Rătăcitul părea surprins, dar apoi zâmbi şi făcu un pas înainte. Se mişca încet, de parcă focul încerca să-l ţină în loc, dar se mişca. Făcu un pas, apoi altul.
— Fugiţi! porunci Moiraine, cu chipul alb ca varul, din pricina efortului. Fugiţi cu toţii!
Aginor păşi prin aer, dând să iasă din flăcări. Rand îşi dădu seama că toţi ceilalţi se mişcau. Îi zări cu coada ochiului pe Mat şi pe Perrin, care se grăbeau să se îndepărteze, pe Loial care fugea spre copaci cu picioarele sale lungi, dar nu putea fi atent decât la Egwene. Ea rămăsese în picioare, împietrită, palidă şi cu ochii închişi. Nu de teamă, îşi dădu seama Rand, ci pentru că încerca să ia parte şi ea, în ciuda faptului că de-abia învaţă să stăpânească Puterea, la lupta împotriva Rătăcitului. Cu mişcări bruşte, Rand o apucă de braţ şi o trase cu faţa la el.
— Fugi! îi strigă.
Ochii fetei se deschiseră, aţintindu-se asupra lui, mânioşi fiindcă n-o lăsa în pace, arzând de ură pentru Aginor, dar şi de teamă.
— Fugi, spuse Rand încă o dată, împingând-o spre copaci, îndeajuns de tare pentru a o trezi din visare.
— Fugi!
Odată pornită din loc, Egwene o luă într-adevăr la fugă, dar chipul zbârcit al lui Aginor se întoarse spre Rand şi spre fata care fugea, undeva în spatele lui. Rătăcitul umbla prin foc ca şi cum nici nu-i păsa de ceea ce făcea Moiraine. Şi se îndrepta spre Egwene.
— Las-o în pace! strigă Rand. Arde-te-ar Lumina, pe ea s-o laşi în pace!