Înşfăcă o piatră de pe jos şi o aruncă, încercând să-i atragă atenţia lui Aginor. Fără să fi străbătut nici jumătate din distanţă, piatra se transformă într-o mână de praf. Rand şovăi numai o clipă, cât să arunce o privire peste umăr şi să vadă că Egwene se ascunsese printre copaci. Aginor era încă înconjurat de flăcări. Mantia sa fumega pe alocuri, dar el păşea netulburat, de parcă avea tot timpul din lume. Rand se întoarse şi o luă la fugă. În urma lui, o auzi pe Moiraine începând să ţipe.
51
Înfruntarea cu Umbra
În direcţia în care fugea Rand, terenul urca în pantă, dar teama îi dădea puteri noi, astfel că izbutea să înainteze repede, cu paşi mari, croindu-şi drum printre tufişurile înflorite şi printre trandafirii sălbatici, făcându-le petalele să se împrăştie, fără să-i pese de spinii care-i rupeau veştmintele şi i se înfigeau în carne. Moiraine nu mai ţipa. I se păruse că totul durase o veşnicie, fiecare strigăt fiind şi mai sfâşietor decât celelalte, dar ştia că nu trecuseră, de fapt, decât câteva clipe. Aginor avea să-l ajungă imediat. Era sigur că el era cel pe care-l voia Rătăcitul. Citise asta în ochii săi înfundaţi în orbite, în ultima clipă de dinainte ca groaza să-l facă să o ia la fugă.
Panta devenea din ce în ce mai abruptă, dar el nu se opri; înainta căznit, agăţându-se de ierburi. Pietrele, praful şi frunzele pe care le împrăştia se prăvăleau în josul pantei. În cele din urmă, când povârnişul deveni prea greu, începu să se târâie pe palme şi pe genunchi. În faţa lui, ceva mai sus, se mai domolea un pic. Gâfâind, făcu şi ultimii paşi, se ridică şi se opri. Îi venea să urle ca un animal.
La zece paşi în faţa lui, culmea dealului se termina brusc. Chiar înainte să ajungă la margine, ştia ce urma să vadă; totuşi, se apropie, cu paşi înceţi, nădăjduind să găsească o cărăruie, o potecă, orice. Ajuns la margine, se uită în jos; peretele abrupt şi neted, ca o scândură dată la rindea, avea cam o sută de picioare.
„Trebuie să existe o cale. Să mă întorc şi să caut. Să mă întorc şi…” Dar, când se întoarse, îl văzu pe Aginor care tocmai ajungea pe creastă. Duşmanul se caţără fără nici o greutate, păşind pe panta abruptă ca şi când ar fi mers pe drum. Ochii încercănaţi îl priveau arzător pe Rand de pe chipul acela descărnat, ca o foaie de pergament, care părea totuşi ceva mai puţin atins de vreme decât înainte, mai rotund, de parcă Aginor tocmai se ridicase de la un ospăţ. Ochii erau aţintiţi asupra lui, şi totuşi, când deschise gura, Aginor păru să vorbească pentru sine.
— Pe cel care te aduce în Shayol Ghul, Ba’alzamon o să-l răsplătească aşa cum nici n-a visat vreodată, dar visele mele au fost dintotdeauna mai îndrăzneţe decât ale altora, şi au trecut deja mii de ani de când nu mai sunt muritor. Ce importanţa are dacă eşti viu sau mort, când îl slujeşti pe Marele Stăpân al Întunericului? Umbra se va întinde oricum. De ce să împart puterea cu tine? De ce să mă plec în faţa ta, eu, care l-am înfruntat şi pe Lews Therin Telamon, chiar în Sala Slujitorilor, eu, care mi-am măsurat puterile cu Seniorul Zorilor şi i-am ţinut piept? Nu, nu, n-ai să vezi aşa ceva.
Gâtul lui Rand se făcu uscat ca iasca; i se părea că limba i se zbârcise, precum carnea lui Aginor. Stătea chiar la marginea prăpastiei, iar pietrele i se prăbuşeau de sub picioare. Nu îndrăznea să se uite în spate, dar le auzea cum răsună, izbindu-se de perete, din ce în ce mai jos, aşa cum s-ar fi întâmplat şi cu trupul lui, dacă ar mai fi făcut un pas. Aşa îşi dădu seama că se trăsese din ce în ce mai înapoi, din faţa Rătăcitului. Pielea îl mânca atât de tare, încât i se părea că, dacă îşi pleca ochii, avea s-o vadă vălurindu-se; dar nu-şi putea întoarce capul de la duşman. „Trebuie să existe o cale să scap de el. Să plec! Trebuie să fie! O cale!”
Dintr-odată, văzu şi simţi ceva, deşi ştia că nu era cu putinţă. La spatele lui Aginor se întindea o funie sclipitoare, albă ca lumina soarelui, privită prin norii cei mai pufoşi şi curaţi, mai groasă decât braţul unui fierar, mai uşoară ca aerul, care-l lega pe Rătăcit de ceva aflat la mare depărtare, de ceva la care Rand putea ajunge, numai dacă întindea braţul. Frânghia fremăta şi, cu fiecare mişcare, Aginor devenea din ce în ce mai puternic, trupul i se înzdrăvenea, făcându-se un bărbat la fel de înalt şi de puternic ca el, mai tare decât Străjerul, mai primejdios decât Mana Pustiitoare. Şi totuşi, dincolo de coarda strălucitoare, Rătăcitul părea să nici nu existe. Coarda era totul. Răsuna. Cânta. În suflet, Rand părea să-i audă vorbele. O dâră strălucitoare, ca un tentacul, se întinse, pluti prin aer, îl atinse, iar el gemu. Se umplu de Lumină şi de o văpaie care ar fi trebuit să-l ardă, dar nu făcea decât să-l încălzească uşor, ca şi cum i-ar fi îndepărtat din trup răceala mormântului. Tentaculul se îngroşă. „Trebuie să scap!”
— Nu! strigă Aginor. N-o vei avea! Este a mea!
Nici Rand, nici Rătăcitul nu se mişcară din loc, dar se înfruntară la fel de îndârjit, ca şi cum s-ar fi tăvălit prin praf, încleştaţi unul de altul. Chipul lui Aginor, care nu mai era zbârcit şi bătrân, ci devenise chipul unui bărbat în floarea vârstei, se umplu de sudoare. Rand fremăta împreună cu coarda care pulsa, ca şi cum ar fi fost inima lumii. Se simţea împlinit. Mintea i se umplu de Lumină, până ce nu mai rămase decât un colţişor în care mai era el însuşi. Chemă hăul, şi-l răsuci împrejurul acelui sâmbure, punându-l la adăpost, în golul în care nu se afla nimic. „Să scap!”
— A mea! strigă Aginor. A mea!
Rand simţi căldura care-i creştea în trup – căldura şi strălucirea soarelui, stând să izbucnească, sclipirea covârşitoare a Luminii. „Să scap!”
— A mea!
Din gura lui Aginor izbucniră flăcări, care-i străpunseră ochii ca nişte suliţe de foc. Începu să urle.
„Să scap!”
Şi, dintr-odată, Rand se trezi că nu se mai afla pe culmea dealului. Tremura tot din pricina Luminii care-l sufoca. Nu mai putea să gândească; era orbit de lumină şi de căldură. Lumina! Chiar şi în mijlocul hăului, Lumina îl orbea şi îl împietrea de teamă şi de admiraţie.
Se afla într-o trecătoare de munte, destul de lată, înconjurată de piscuri abrupte, precum colţii Celui Întunecat. Era aievea; se afla cu adevărat acolo. Simţea pietrele sub tălpi, iar pe chip, adierea răcoroasă a vântului.
În jurul său se dădea o luptă – sau sfârşitul unei bătălii. Bărbaţi în armură, călărind cai cu trupul acoperit de oţelul care nu mai sclipea fiind acum plin de praf, hăcuiau şi îşi înfigeau săbiile în trolocii care mârâiau la ei, înarmaţi cu securi cu ghimpi şi săbii mari, ca nişte coase. Unii se luptau pe jos, căci rămăseseră fără cai; în alte părţi se vedeau cai fără stăpân, care galopau de colo colo, prin mijlocul bătăliei. Peste tot erau Pieriţi, ale căror mantii negre ca noaptea atârnau nemişcate, oricât de iute ar fi galopat; acolo unde se înfigeau săbiile lor care înghiţeau lumina, oamenii mureau. Zgomotele îl înconjurară pe Rand, dar se retraseră din pricina straniei călduri de care era împrejmuit. Zgomotul oţelului izbit de oţel, gâfâitul şi gemetele oamenilor şi ale trolocilor care se luptau din toate puterile, urletele celor pe moarte. Pe deasupra tuturor, prin văzduhul plin de praf, fluturau flamurile. Şoimul Negru din Fal Dara, Cerbul Alb din Shienar şi altele. Dar şi flamurile trolocilor. În jurul său, unele lângă altele, Rand zări craniul cu coarne al neamului Dha’vol, tridentul roşu ca sângele al neamului Ko’bal şi pumnul de fier al neamului Dhai’mon.
Da, era într-adevăr un moment de linişte; şi oamenii, şi trolocii se opriseră o clipă, pentru a se aduna. Nimeni nu părea să-l observe pe Rand; mai schimbând între ei câteva lovituri răzleţe, cu toţii se îndepărtară, la galop sau alergând împleticit, la capetele trecătorii.