Rand se trezi cu faţa la locul în care se aflau oamenii, încercând să-şi refacă rândurile, cu panaşele care tresăltau la capătul lăncilor sclipitoare. Răniţii se clătinau în şa. Caii fără călăreţ se ridicau în două picioare şi galopau de acolo-colo. Era limpede că nimeni nu mai putea îndura încă o înfruntare, şi totuşi se vedea că se pregăteau de un ultim atac. De acum, unii dintre ei îl zăriseră; mai mulţi bărbaţi se ridicară în scări, arătându-l cu degetul. Strigatele lor ajungeau până la el ca nişte fluierături de-abia auzite.
Clătinându-se pe picioare, se întoarse. La celălalt capăt al trecătorii se aflau armatele Celui Întunecat, o mare foşnitoare de suliţe şi halebarde negre care umpleau coastele muntelui, împreună cu un număr uriaş de troloci, pe lângă care armatele din Shienar păreau să nici nu existe. Sute de Pieriţi călăreau prin faţa hoardei; boturile trolocilor se întorceau în lături, la trecerea lor, iar trupurile uriaşe se trăgeau îndărăt ca să le facă loc. Pe deasupra, mai mulţi Draghkari dădeau târcoale, cu aripile lor de piele, înfruntând vântul cu zbieretele lor. Îl zăriseră de-acum şi Jumate-Oamenii, care făcură un semn către el, iar Draghkarii se răsuciră şi se năpustiră. Erau doi… trei… cu totul şase monştri care veneau în grabă spre el, scoţând strigate ascuţite.
Rand îi privi lung, dogorind ca soarele. Le distingea foarte bine trăsăturile: aveau chipuri de oameni, cu ochii goi, lipsiţi de viaţă, şi trupuri monstruoase, înaripate. Se simţea plin de o dogoare înspăimântătoare, ca un foc care îi trosnea în trup.
Din cerul fără nori se prăvăliră fulgere aprige şi puternice, care-l orbiră, şi fiecare fulger lovi o siluetă înaripată şi neagră. Strigatele de luptă se preschimbară în urlete de moarte, iar trupurile carbonizate se prăbuşiră, lăsând văzduhul din nou curat.
Dogoarea. Înspăimântătoarea dogoare a Luminii.
Rand căzu în genunchi, părându-i-se că aude lacrimile care i se scurgeau sfârâind pe obrajii încinşi. „Nu!” Se agăţă de smocurile de iarbă uscată, ca să simtă din nou atingerea lumii adevărate, dar iarba se aprinse pe dată.
— Nu, te implor!
Odată cu strigătul său se stârni şi vântul, care începu să geamă, să răsune, purtându-i vorbele în josul trecătorii, aţâţând focul, până când se înălţă un zid de flăcări care se îndrepta spre armata trolocilor mai repede decât un cal în galop. Flăcările îi cuprinseră pe troloci, iar muntele se cutremură din pricina urletelor care răsunau aproape la fel de tare ca vântul şi ca glasul lui Rand.
— Trebuie să-i pun capăt!
Lovi pământul cu pumnul, iar acesta răsună ca un gong. Palmele i se juliră, din pricina solului stâncos, iar pământul se cutremură. În faţa lui, totul începu să se unduiască. Pământul se înălţă din ce în ce mai mult, ca nişte valuri de noroi şi stâncă, îndreptându-se spre troloci şi Pieriţi şi prăvălindu-se asupra lor, în timp ce muntele se sfărâma sub copitele monştrilor. Hoarda trolocilor se afundă într-o mare de carne şi de piatră care clocotea. Rămăseseră încă destul de mulţi, cam de două ori cât oamenii, dar erau cuprinşi de teamă şi de panică.
Vântul se opri. Strigatele încetară. Pământul se linişti. Norii de praf şi de fum se împrăştiară prin trecătoare, învăluindu-l.
— Orbi-te-ar Lumina, Ba’alzamon! Trebuie să se termine odată!
„NU E AICI.”
Deşi nu era al lui, gândul îi răsuna brusc în minte, făcându-i capul să vibreze.
„N-AM SĂ MĂ AMESTEC. NUMAI ALESUL POATE FACE CEEA CE TREBUIE FĂCUT, DACĂ O VA DORI.”
— Unde?
N-ar fi vrut s-o spună, dar nu se putu abţine.
— Unde?
Negura care-l învăluia se despică, lăsând la vedere o sferă de aer curat, cam de zece lungimi, împrejmuită de ziduri de fum şi de praf care fremătau. În faţa lui Rand apărură nişte trepte care urcau, fără să se sprijine pe nimic, către norul întunecat care ascundea soarele.
„NU AICI.”
Prin ceaţă se auzi un strigăt, care părea să vina de la capătul pământului.
— E voinţa Luminii!
Pământul se cutremură de tropotul de copite, când armatele oamenilor porniră ultimul atac.
Mintea lui Rand, cufundată în hău, fu străbătută de un fior de spaimă. Călăreţii porniţi la galop nu puteau să-l vadă, prin norii de praf; aveau să-l calce-n picioare. Însă Rand nici nu bagă în seamă pământul care se cutremura; era ceva lipsit de importanţă, nu avea de ce să se îngrijoreze. Îmboldit de o mânie surdă, urcă primele trepte. „Trebuie să se termine!”
Era înconjurat de întuneric, întunericul de nepătruns în care nu se afla absolut nimic. Treptele erau încă acolo, pierdute în beznă, sub tălpile lui şi mai departe, pe drumul pe care trebuia s-o apuce. Uitându-se în urmă, văzu că treptele din spate dispăruseră, se topiseră cu totul, se pierduseră în nimicul dimprejur. Nu însă şi coarda care se întindea în faţa lui, o dungă strălucitoare care pâlpâia şi se pierdea în depărtare. Nu mai era la fel de groasă ca înainte, dar tot mai pulsa, dându-i puteri, dându-i viaţă, umplându-l de Lumină. Porni mai departe.
I se păru că trecuse o veşnicie de când urca. O veşnicie, dar numai câteva clipe. În nimicul acela, timpul se oprise, dar se scurgea parcă şi mai repede. Urcă întruna, până ce dădu de o uşă aspră la pipăit, veche, cu lemnul plesnit, pe care şi-o amintea foarte bine. O atinse, iar ea se sfărâmă. Până ca bucăţile să apuce să cadă la pământ, Rand păşi înăuntru. De pe umeri îi curgeau aşchii de lemn.
Şi încăperea era tot aşa cum şi-o amintea, cu cerul dezlănţuit, vârstat în mai multe culori, dincolo de balcon, cu pereţii topiţi, cu masa lăcuită, cu căminul înfricoşător în care ardeau flăcările care mugeau, dar nu dădeau căldură. Unele dintre chipurile care alcătuiau căminul, schimonosite de suferinţă, urlând în tăcere, făceau să-i tresalte amintirile, de parcă le-ar fi cunoscut. El însă ţinu hăul aproape, plutind în fiinţa sa, prin abisul pustiu. Era singur. Privind în oglinda de pe perete, îşi văzu foarte limpede chipul. „În hău se află liniştea.”
— Da, rosti Ba’alzamon, din faţa căminului, m-am gândit eu că Aginor se va lăsa cuprins de lăcomie. Dar, până la urmă, asta nu contează. A fost o căutare lungă, dar acum s-a terminat. Eşti aici, iar eu te cunosc.
Hăul plutea în mijlocul Luminii, iar în mijlocul său era Rand. El se întinse spre pământul copilăriei sale şi dădu de stânca tare, de neclintit, uscată, nemiloasă, unde puteau supravieţui numai cei puternici, numai cei zdraveni ca munţii.
— Am obosit să mai fug, mărturisi el, nevenindu-i să creadă că glasul îi răsuna atât de liniştit. M-am săturat să te văd ameninţându-mi prietenii. N-am să mai fug.
Observă brusc că şi Ba’alzamon avea o coardă, neagră, mult mai groasă decât a lui, atât de mare încât pe lângă ea un trup de om ar fi părut minuscul. Însă Ba’alzamon era şi mai uriaş. Fiecare tremur din acea coardă neagră înghiţea lumina.
— Crezi că are vreo importanţă dacă fugi sau nu? râseră flăcările din gura lui Ba’alzamon, iar chipurile din cămin începură să plângă, auzind bucuria stăpânului lor. Ai fugit de mine de multe ori, şi, de fiecare dată, te ajung din urmă, te culc la pământ şi te fac să-ţi înghiţi trufia, îndulcită cu lacrimi şi smiorcăieli. De multe ori m-ai înfruntat, numai ca să ajungi să te pleci învins, implorând milă. Poţi să alegi, vierme, măcar atât poţi să alegi: îngenunchează la picioarele mele şi slujeşte-mă cu credinţă, iar eu am să-ţi dau putere asupra regilor; sau fii şi mai departe marioneta celor din Tar Valon, şi urlă, în timp ce toată fiinţa ţi se macină, preschimbându-se în praful timpului.