Rand se mişcă uşor, uitându-se îndărăt, spre uşă, ca şi cum ar fi căutat o cale de scăpare. Asta şi voia să creadă Cel Întunecat. Dincolo de prag nu se schimbase nimic, era tot beznă pustie, despicată de coarda sclipitoare care-i pornea din trup. Într-acolo se îndrepta şi coarda cea groasă a lui Ba’alzamon, atât de neagră încât se distingea prin beznă, la fel de limpede ca prin zăpadă. Cele Două corzi pulsau în contratimp, ca nişte artere, lipite una de alta; lumina de-abia reuşea să ţină piept valurilor de întuneric.
— Există şi ale căi, replică Rand. Roata ţese Pânza, nu tu. Am scăpat din fiecare capcană pe care mi-ai întins-o. Am scăpat de Pieriţii şi de trolocii tăi, de Iscoade. Te-am urmărit până aici şi, pe drum, ţi-am distrus armatele adunate. Nu tu ţeşi Pânza.
Ochii lui Ba’alzamon se învăpăiară ca două cuptoare. Buzele nu i se mişcară, dar lui Rand i se păru că aude cum îl blestema pe Aginor. Apoi flăcările se stinseră, iar chipul, care devenise aidoma unuia omenesc, îi zâmbi, făcându-l să se înfioare din tot trupul, în ciuda Luminii care-l încălzea.
— Prostule, crezi că nu pot strânge şi alte armate? Au să apară unele cum nici n-ai visat. Şi spui că tu m-ai urmărit? Tu, gândacule care te furişezi pe sub stânci, tu m-ai urmărit? Din clipa în care te-ai născut, ţi-am hotărât calea, o cale care să te ducă în mormânt, sau aici. Le-am îngăduit Aielilor să fugă, iar una a scăpat cu viaţă pentru a rosti cuvintele care să dăinuie peste ani. Jain Neopritul, eroul, mai spuse Ba’alzamon, rostind cuvântul ca pe o batjocură, pe care l-am împodobit ca pe un idiot de bâlci şi l-am trimis la Ogieri, făcându-l să creadă că-mi scăpase. Femeile din Ajah Neagră, pe care le-am trimis prin lume în lung şi în lat, să se târască precum nişte viermi, în căutarea ta. Eu trag sforile, iar Suprema Înscăunată dansează şi crede ca ea conduce jocul.
Hăul se cutremură; în mare grabă, Rand îl linişti. „Ştie totul. E cu putinţă. Totul ar putea fi exact aşa după cum spune el.” Lumina încălzi hăul. Sâmburele îndoielii îi încolţi în minte. Rand se zbătu, neştiind dacă voia să-l îngroape cât mai adânc sau să-l facă să crească. Hăul se linişti, deşi se micşorase puţin, iar el reîncepu să plutească pe marea de linişte.
Ba’alzamon păru să nu observe nimic.
— Nici nu contează dacă te am viu sau mort, decât poate pentru tine şi pentru puterea pe care o vei dobândi. Tu, sau duhul tău, unul din voi mă va sluji. Însă aş prefera să te văd îngenunchind înaintea mea cât eşti încă în viaţă. Am trimis în satul tău un singur pâlc de troloci, deşi aş fi putut trimite o mie. O singură Iscoadă a Celui Întunecat care să te caute, când o sută ar fi putut să te prindă în somn. Iar tu, prostule, nici măcar nu-i ştii pe toţi, nici pe cei din faţă, nici pe cei din urmă, nici pe cei care-ţi stau alături. Eşti al meu, şi aşa ai fost dintotdeauna, dulăul meu pe care-l ţin de lanţ, şi te-am adus aici ca să îngenunchezi în faţa stăpânului tău sau să mori şi să-ţi laşi duhul să îngenuncheze.
— Nu! N-ai nici o putere asupra mea şi n-am să îngenunchez, nici viu, nici mort.
— Priveşte, îi porunci Ba’alzamon, hai, priveşte.
Fără să vrea, Rand întoarse capul. O văzu pe Egwene, apoi pe Nynaeve, palidă şi speriată, cu flori în păr. Şi o altă femeie, ceva mai în vârstă decât Meştereasa, cu ochii cenuşii, frumoasă, îmbrăcată cu o rochie precum cele din Ţinutul celor Două Râuri, cu gulerul brodat cu mănunchiuri de flori.
— Mamă? şopti el, iar ea zâmbi, deznădăjduită.
Era zâmbetul mamei sale.
— Nu! Mama e moartă, iar celelalte două sunt în siguranţă, nu le poţi atinge. N-ai nici o putere!
Imaginile lui Egwene şi Nynaeve se tulburară, preschimbându-se în valuri de ceaţă tremurătoare, risipindu-se. Kari al’Thor, rămase însă tot acolo, cu ochii măriţi de teamă.
— Măcar ea este a mea, rânji Ba’alzamon, şi pot să fac ce vreau.
Rand clătină din cap.
— N-ai nici o putere asupra mea! se căzni el să spună. Ea e moartă şi e în siguranţă, la adăpostul Luminii.
Buzele mamei sale tremurară; pe obraji îi curgeau lacrimi şi fiecare îl ardea pe Rand ca o picătură de acid.
— Stăpânul Mormintelor este mai puternic decât era odată, băiatul meu, vorbi ea. Braţul său ajunge departe. Părintele minciunii are vorba dulce şi te poate lua pe nepregătite. Băiatul meu. Scumpul meu, iubitul meu fiu. Te-aş cruţa, dac-aş putea, dar acum el îmi e stăpânul, iar bunul său plac este legea vieţii mele. Nu am de ales, trebuie să-i dau ascultare, trebuie să mă înjosesc pentru bunăvoinţa lui. Numai tu mă poţi elibera. Te rog, băiatule. Te rog, ajută-mă! Ajută-mă! TE ROG!
Din pieptul ei se înălţa un bocet când mai mulţi Pieriţi, cu chipurile dezvelite, palizi şi fără ochi, o înconjurară. Mâinile lor livide îi smulseră veştmintele, apoi scoaseră din neant cleşti, ace şi tot felul de obiecte cu care începură s-o înţepe, s-o ardă şi s-o lovească. Ţipătul ei răsuna întruna.
Rand ţipă şi el. Hăul îi clocotea în minte. Scoase sabia – dar nu pe aceea cu pecetea bâtlanului, ci o sabie de lumină, o sabie a Luminii înseşi. Când o ridică, din vârf izbucni un fulger alb şi strălucitor, ca o prelungire a sa, care-l atinse pe Pieritul aflat cel mai aproape. Pe dată, încăperea se umplu de o strălucire orbitoare, care-i străbătu pe Jumate-Oameni ca o lumânare care străpunge hârtia, pârjolindu-i şi orbindu-l şi pe el.
Din mijlocul pârjolului se auzi o şoaptă.
— Îţi mulţumesc, băiatule. Lumina! Lumina binecuvântată!
Fulgerul se stinse, iar Rand se trezi singur în încăpere, împreună cu Ba’alzamon, ai cărui ochi ardeau precum Puţul Osândelor. Totuşi, el se ferea de sabia celuilalt, ca şi cum aceasta ar fi fost într-adevăr Lumina însăşi.
— Prostule! Ai să te distrugi singur! N-o poţi încă folosi! Trebuie să te învăţ.
— S-a terminat, rosti Rand, şi tăie coarda neagră care-l lega pe Ba’alzamon.
Acesta zbieră, văzând mişcarea sabiei, urlă până ce pereţii de piatră se cutremurară, iar urletul tremurat deveni şi mai puternic când sabia Luminii reteză coarda. Cele două capete tăiate ţâşniră în laturi, de parcă ar fi stat până atunci sub presiune. Capătul care se întindea către pustiul dimprejur începu să se usuce; celălalt se izbi de trupul lui Ba’alzamon, lipindu-l de cămin. Urletele tăcute de pe buzele celor chinuiţi se preschimbară în hohote neauzite de râs. Pereţii se cutremurară şi plesniră; podeaua fremăta, iar de jur împrejur începură să cadă bucăţi de piatră, desprinse din tavan.
În timp ce totul se prăbuşea, Rand întinse sabia spre inima lui Ba’alzamon.
— S-a terminat!
Din tăişul sabiei izvorî o lumină, care se răspândi într-o ploaie de scântei orbitoare, ca nişte picături de metal topit. Jeluindu-se, Ba’alzamon îşi ridică braţele, încercând în zadar să se apere. Flăcările din ochii săi ţâşniră, unindu-se cu celelalte flăcări, în vreme ce piatra se aprinse, însăşi piatra din care erau făcuţi pereţii plesniţi, piatra podelelor, piatra care curgea din tavan. Rand simţi cum firul strălucitor care-l lega se subţia, până ce mai rămase numai strălucirea, însă el îşi încordă puterile, fără să ştie ce face, ştiind doar că trebuia ca totul să se termine. „Trebuie să-i pun capăt!”
Încăperea se umplu de flăcări. Îl văzu pe Ba’alzamon care se usca precum o frunză, îl auzi urlând şi simţi cum strigătele îi măcinau oasele. Flacăra deveni o lumină curată, albă, mai strălucitoare ca soarele. Apoi dispăru şi ultima scânteiere a firului, iar el se prăbuşi prin bezna nesfârşită, în timp ce urletul lui Ba’alzamon se pierdea în depărtare.