Ceva îl izbi cu forţă, făcându-l să cadă moale ca o pastă, care se cutremură şi zbieră pârjolită de flăcări, de gerul flămând care ardea la nesfârşit.
52
Nici început, nici sfârşit
Primul lucru pe care-l observă fu soarele, mişcându-se pe cerul fără nori. Îl privea fără să clipească, şi nu vedea nimic altceva. Discul luminos părea să facă mişcări neregulate: ba rămânea pe loc vreme de mai multe zile, ba se năpustea înainte, preschimbându-se într-o dungă luminoasă, grăbindu-se spre orizontul îndepărtat, trăgând ziua după sine. Pe Lumină. Pesemne că asta însemna ceva.
Faptul că putea gândi i se părea o noutate. „Pot gândi. Eu sunt eu, şi pot gândi.” Apoi veni durerea, amintirea fierbinţelii copleşitoare, vânătăile pe care şi le făcuse, zvârcolindu-se din pricina frisoanelor. Şi un miros oribil, uleios, ca de arsură, care-i umplea nările şi capul.
Simţind dureri în toţi muşchii, se sili să se ridice în capul oaselor, apoi se sprijini pe palme şi pe genunchi. Fără să priceapă nimic, se holbă la cenuşa uleioasă în care zăcuse, împrăştiată peste tot, pe culmea dealului. Pe ici, pe colo, se zăreau bucăţi de pânză verde, petice înnegrite pe margini care scăpaseră de pârjol.
„Aginor.”
Stomacul i se întoarse pe dos, făcându-l să tresară. Încercând să-şi scuture de pe haine petele negre de cenuşă, se târî undeva mai departe de rămăşiţele Rătăcitului. Palmele sale se mişcau slab, fără putere. Încercă să-şi folosească ambele mâini, şi căzu pe burtă. Drept în faţă vedea un abis abrupt, un perete din stânca netedă care i se învârtea prin faţa ochilor, chemându-l. I se învârtea capul. Până la urmă, vomită peste pragul de stânca.
Tremurând, se târî înapoi, pe burtă, până ce ajunse într-un loc sigur, apoi se întoarse pe spate, gâfâind. Cu un mare efort, îşi trase sabia afară din teacă. Din învelitoarea de pânza roşie rămăseseră numai câteva bucăţi arse. Mâinile îi tremurau, atunci când o ridică; nu reuşi numai cu o mână, aşa că se ajută cu amândouă. Sabia era însemnată cu pecetea bâtlanului. „Pecete? Da, e a lui Tam. Tatăl meu.” Şi totuşi, era doar o bucată de oţel. Dădu să o bage la loc în teacă, dar nu izbuti decât dintr-a treia încercare. „A mai fost ceva la mijloc. Sau o altă sabie.”
— Numele meu, spuse după o vreme, este Rand al’Thor.
Un alt gând i se strecură în minte, ca o minge de plumb, făcându-l să geamă.
— Cel Întunecat, şopti cu voce scăzută. Cel Întunecat a murit.
Nu mai era nevoie de prudenţă.
— Shai’tan a murit.
Lumea părea să se mişte anevoie, de jur împrejurul lui.
O bucurie fără cuvinte îl cuprinse, făcându-l să se cutremure, până ce din ochi începură să-i curgă lacrimi.
— Shai’tan a murit! Începu să râdă, ridicându-şi ochii spre cer. Apoi îşi aminti de altceva. Egwene!
Numele însemna ceva important. Cu mare greutate, se ridică în picioare, clătinându-se ca o salcie în bătaia vântului, şi se îndepărtă de cenuşa lui Aginor, fără s-o privească. „De acum, asta nu mai contează.” Coborî prima porţiune a pantei, mai degrabă rostogolindu-se decât mergând; căzu de multe ori, alunecând de la un tufiş la altul. Până să ajungă jos, trupul îl durea de doua ori mai tare, dar găsi puterea de a se ridica. „Egwene.” O luă greoi la fugă. În jurul său, în timp ce îşi croia drum printre plantele care-i stăteau în cale, frunzele şi petalele se scuturau. „Trebuie s-o găsesc. Unde o fi?”
I se părea că braţele şi picioarele nu-l ajutau deloc, ci fluturau fără rost în toate direcţiile, ca nişte fire de iarbă, împleticindu-se, se sprijini de un copac, lipindu-se de trunchi cu atâta putere, încât de pe buze i se desprinse un geamăt. Peste capul său ploua cu frunze, când el îşi lipi faţa de scoarţa aspră, încercând să rămână în picioare. „Egwene.” Se desprinse de copac şi se grăbi mai departe. Aproape imediat, se împiedică iarăşi, gata să cadă, dar îşi sili picioarele să se mişte mai iute, să alerge, astfel că izbuti să parcurgă o bucată destul de mare de drum, gata în orice clipă să cadă. Mişcându-se, se simţi puţin mai sigur pe sine. Încet, încet, începu să alerge drept, mişcându-şi braţele pe lângă corp, coborând în salturi panta. Năvăli în luminiş, care de acum fusese pe jumătate ocupat de măreţul stejar crescut pe mormântul Omului Verde. Văzu şi arcada de piatră, însemnată cu străvechiul simbol Aes Sedai, şi puţul înnegrit şi căscat, în care focul şi vântul încercaseră să-l închidă pe Aginor, fără să izbutească.
— Egwene! Egwene, unde eşti?
O fată frumoasă îşi ridică spre el ochii mari, din locul în care şedea îngenuncheată, dedesubtul unor crengi, având în păr flori şi frunze maronii de stejar. Era tânără şi zveltă, şi foarte speriată. „Da, ea e. Fireşte.”
— Egwene, slavă Luminii că eşti teafără.
Alături de ea, mai erau două femei, una care privea împrejur cu ochi înspăimântaţi, cu părul împletit într-o cosiţă lungă, în care încă mai erau prinse câteva zorele. Cealaltă zăcea pe spate, cu capul sprijinit pe nişte mantii împăturite; şi ea purta o mantie, albastră precum cerul, care nu izbutea să-i ascundă cu totul rochia zdrenţuită. În ţesătura scumpă se zăreau găuri şi porţiuni arse; femeia era alba la faţă, dar îşi ţinea ochii deschişi. „Moiraine. Da, femeia Aes Sedai. Şi Nynaeve, Meştereasa.” Toate cele trei femei îl priviră, fără să clipească, foarte atente la el.
— Eşti bine, da? Egwene? Nu ţi-a făcut niciun rău?
De-acum, putea să meargă fără să se mai clatine – vederea ei îl făcu să se simtă sprinten, în ciuda vânătăilor –, dar tot se simţi mulţumit atunci când se prăbuşi în genunchi, alături de ele.
— Nici măcar nu l-am mai văzut, după ce m-ai împins… începu Egwene, privindu-l sfioasă. Dar tu, Rand?
— Sunt bine, răspunse el, râzând; îi atinse obrazul, şi i se păru că ea dăduse să se ferească. Am nevoie de puţina odihnă, apoi am să fiu ca nou. Nynaeve? Moiraine Sedai?
Le rosti numele de parca de-abia le cunoscuse. Nynaeve îi aruncă o privire obosită; ochii ei păreau străvechi, în ciuda chipului tânăr. Clătină din cap.
— Am câteva vânătăi, răspunse ea, privindu-l fix. Moiraine este singura… singura dintre noi care a fost cu adevărat rănită.
— Mândria mea a suferit mai mult decât orice altceva, se răsti mânioasă femeia Aes Sedai, trăgându-şi mantia cu care se acoperea. Arata de parcă zăcuse multă vreme la pat sau trudise peste puteri, dar, în ciuda cearcănelor care-i înconjurau, ochii ei erau atenţi şi vioi. Aginor a fost surprins şi furios pentru că l-am ţinut în loc atâta vreme, dar, din fericire, nu a avut timp de pierdut cu mine. Eu însămi mă mir că am reuşit să-l întârzii atât. În Vârstă Legendelor, Aginor avea aproape la fel de multă putere ca Ucigaşul-de-Neam şi Ishamael.
— Cel Întunecat şi cu toţi Rătăciţii, începu Egwene cu un tremur în glas, sunt ferecaţi în Shayol Ghul, ferecaţi de către creator…
Trăgând aer în piept şi tremurând, fata tăcu.
— Pesemne că Aginor şi Balthamel au fost prinşi undeva mai aproape de suprafaţă, vorbi Moiraine, pe un ton care lăsa să se-nţeleagă că nu-i convenea să mai dea încă o dată aceleaşi explicaţii. Zăvorul care ţine ferecată temniţa Celui Întunecat a slăbit îndeajuns de mult pentru a-i lăsa să scape. Să fim recunoscători că nu au fost eliberaţi şi alţi Rătăciţi. Dacă ar fi fost aşa, i-am fi văzut.
— N-are a face, răspunse Rand. Aginor şi Balthamel sunt morţi, şi la fel şi Shai’…
— Cel Întunecat, îl întrerupse femeia Aes Sedai; chiar aşa, suferindă, cum era, glasul îi era ferm, iar ochii închişi la culoare – poruncitori. Mai bine să-l numim tot aşa. Sau, dacă nu, măcar Ba’alzamon.