— Nu-mi rupe gâtul, băiete, se auzi şoapta răguşită a lui Tam.
Îl copleşise o senzaţie de uşurare, care îi înmuie muşchii. Când tatăl lui îi dădu drumul, căzu în genunchi, gâfâind de parcă ar fi alergat întruna. Tam se lăsă jos lângă el, sprijinindu-se într-un cot.
— Nu aş fi încercat să fac asta dacă aş fi ştiut cât de mult ai crescut în ultimii ani, spuse Tam încetişor. Ochii i se mişcau necontenit în timp ce vorbea, pândind atent în întuneric. Dar trebuia să mă asigur că nu o să vorbeşti tare. Unii troloci aud precum câinii. Poate chiar mai bine.
— Dar trolocii nu sunt decât…
Rand lăsă cuvintele să se stingă. Nu numai o poveste, nu după seara aceasta. După câte ştia el, puteau fi troloci, sau chiar Cel Întunecat.
— Eşti sigur? şopti el. Vreau să zic… chiar troloci?
— Sunt sigur. Deşi ceea ce i-a făcut să vină în Ţinutul celor Două Râuri… N-am văzut niciunul înainte de seara asta, dar am vorbit cu oameni care au văzut, aşa că mai ştiu câte ceva. Poate că destul cât să scăpăm cu viaţă. Ascultă cu atenţie. Trolocii văd mai bine decât oamenii în întuneric, dar lumina puternică îi orbeşte, cel puţin pentru o vreme. Poate că ăsta e singurul motiv pentru care am scăpat de atâţia. Unii te pot urmări după miros sau după zgomot, dar se spune că sunt leneşi. Dacă reuşim să ne ţinem departe de ei destul de mult timp, ar trebui să renunţe.
Toate acestea nu-l liniştiră decât foarte puţin pe Rand.
— În poveşti, trolocii îi urăsc pe oameni şi îl slujesc pe Cel Întunecat.
— Băiete, dacă aparţine ceva turmelor Păstorului Nopţii, aceia sunt trolocii. Ucid din plăcerea de a ucide, aşa mi s-a spus. Dar asta e tot ce ştiu, afară de faptul că nu te poţi încrede în ei decât dacă se tem de tine, şi nici atunci prea mult.
Rand se înfioră. Nu credea ca ar vrea să întâlnească pe cineva de care i-ar fi teamă unui troloc.
— Crezi ca încă sunt pe urmele noastre?
— Poate că da, poate că nu. Nu par foarte inteligenţi. Odată ce am intrat în pădure, i-am trimis spre munţi pe cei care mă urmăreau, fără mare greutate. Tam îşi pipăi partea dreaptă, apoi îşi duse mâna la faţă. E mai bine totuşi să ne purtăm ca şi cum ne-ar pândi încă.
— Eşti rănit.
— Nu vorbi tare. E doar o zgârietură, şi oricum nu putem face nimic acum. Cel puţin se pare că vremea se încălzeşte. Se lăsă pe spate suspinând adânc. Poate că n-o să fie prea rău dacă ne petrecem noaptea afară.
În sinea lui, Rand jinduia la surtuc şi la mantie. Copacii domoleau mult puterea vântului, dar rafalele care răzbeau erau tăioase ca un cuţit îngheţat. Atinse şovăielnic faţa lui Tam şi se crispă.
— Arzi. Trebuie să te duc la Nynaeve.
— Mai aşteaptă niţel, băiete.
— Nu avem timp de pierdut. E drum lung pe întuneric.
Îşi înfipse bine picioarele în pământ şi încercă să-l ridice pe tatăl său. Un geamăt de-abia înăbuşit de dinţii încleştaţi ai lui Tam îl făcu să-l pună repede din nou jos.
— Lasă-mă să mă odihnesc puţin, băiete. Sunt obosit.
Rand se izbi puternic cu pumnul în coapsă. Dacă s-ar fi aflat în casă, la adăpost, unde ar fi avut foc şi pături, multă apă şi scoarţă de copac, poate că ar fi fost de acord să aştepte zorile înainte să o înhame pe Bela şi să pornească cu Tam spre sat. Aici nu avea nici foc, nici pături, nici căruţă şi nici cal. Dar toate acestea se aflau încă la fermă. dacă nu îl putea duce pe Tam până acolo, ar fi putut încerca să aducă cel puţin câte ceva la Tam. Dacă trolocii plecaseră. Trebuiau să plece, mai devreme sau mai târziu.
Se uită la coada de săpăligă, apoi o azvârli. Scoase în schimb sabia lui Tam. Lama lucea stins în lumina palidă a lunii. Avea o senzaţie ciudată ţinând plăselele lungi în mână; greutatea şi mărimea erau neobişnuite. Spintecă de câteva ori aerul cu sabia, după care se opri, oftând. Era uşor să spinteci aerul. Dar dacă era să înfrunte un troloc, cu siguranţă s-ar fi putut întâmpla să o ia la fugă sau să încremenească pe loc şi să nu se mai poată deloc mişca până când trolocul ar flutura una din săbiile acelea ciudate şi… „Încetează! Nu ajută la nimic!”
Pe când se scula în picioare, Tam îl prinse de braţ.
— Unde te duci?
— Avem nevoie de căruţă, rosti blând. Şi de pături.
Fu surprins de uşurinţa cu care desprinse mâna lui Tam de pe mâneca lui.
— Odihneşte-te, o să mă întorc.
— Ai grijă, murmură Tam.
Nu vedea faţa lui Tam la lumina lunii, dar simţea că are privirea aţintita asupra lui.
— O să am.
„O să fiu cu băgare de seamă, ca un şoarece care cercetează cuibul unui şoim”, îşi spuse.
Se furişă în întuneric, tăcut ca o umbră. Se gândea la toate dăţile când jucase leapşa în pădure cu prietenii lui, pe vremea când erau copii, pândindu-se unul pe altul şi silindu-se să nu fie auziţi până când nu puneau mâna pe umărul cuiva. Nu ştia de ce, dar acum nu reuşea să facă să pară totul un joc.
Înaintând tiptil din copac în copac, încercă să-şi facă un plan, iar până ajunse la marginea pădurii, făcuse zece şi renunţase la toate. Totul se învârtea în jurul întrebării dacă trolocii mai erau încă acolo. Dacă plecaseră, putea pur şi simplu să meargă până la fermă şi să ia lucrurile de care avea nevoie. Dacă însă mai erau încă acolo… în acest caz nu îi mai rămânea decât să se întoarcă la Tam. Nu îi plăcea acest gând, dar, dacă era ucis, nu i-ar mai fi fost de niciun folos lui Tam.
Se uită iscoditor spre fermă. Şura şi ţarcul de oi erau doar nişte contururi întunecate în lumina lunii. Totuşi, lumina se revărsa prin ferestrele din faţă ale casei şi prin uşa deschisă. „Sunt doar lumânările pe care le-a aprins tata sau trolocii care aşteaptă?”
Tresări spasmodic la auzul ţipatului ascuţit al unei cucuvele, apoi se prăbuşi lângă un copac, tremurând. Aşa nu avea să ajungă nicăieri. Lăsându-se pe burtă, începu să se târască, ţinând anevoie sabia în faţa lui. Merse cu bărbia în ţărână până în spatele ţarcului de oi. Chircit lângă zidul de piatră, ascultă. Niciun sunet nu tulbura noaptea. Se ridică cu grijă, cât să se uite peste zid. Nu mişca nimic în curte. Nu se zărea nici o umbră prin ferestrele luminate ale casei sau în cadrul uşii. „Bela şi căruţa mai întâi, sau păturile şi celelalte lucruri?” Lumina îl făcu să se hotărască. Şura era cufundată în întuneric. Înăuntru putea fi orice şi nu avea cum să afle înainte de a fi prea târziu. Cel puţin avea să vadă ce era prin casă.
Pe când se ghemuia din nou, se opri brusc. Nu se auzea niciun sunet. Poate că multe dintre oi se liniştiseră deja şi se culcaseră din nou, deşi nu părea foarte verosimil, dar întotdeauna erau câteva treze chiar şi în miez de noapte, foindu-se de colo până colo, behăind când şi când. de-abia putea distinge moviliţele întunecate ale trupurile oilor de pe pământ. Una se afla aproape sub el.
Încercând să nu facă niciun zgomot, se ridică pe zid până reuşi să întindă mâna spre forma nedesluşită. Dădu cu degetele de lână creaţă, apoi de ceva umed; oaia nu se mişcă. Se dădu înapoi, fără suflare, aproape lăsând să îi scape sabia când căzu pe pământ, lângă ţarc. „Ucid din plăcere.” Cu, o mână tremurătoare, se şterse de sânge în ţărână.
Îşi spuse cu asprime că nimic nu se schimbase. Trolocii făcuseră măcel, apoi plecaseră. Continuă să-şi repete asta cât timp traversă curtea târâş, ţinându-se cât mai aproape de pământ, dar încercând şi să se uite în toate părţile. Nu crezuse vreodată că va ajunge să invidieze râmele.