Uşile şurei erau deschise, una scârţâind din balamale în bătaia vântului. La prima vedere înăuntru totul părea neschimbat. Dar apoi văzu despărţiturile goale, cu uşile scoase din balamale. Bela şi vaca dispăruseră. Se îndreptă iute spre spatele şurei. Căruţa era răsturnată pe o parte, iar jumătate din spiţe erau rupte. Dintr-o osie nu mai rămăsese decât o cioată lungă de un cot.
Disperarea căreia îi ţinuse piept până acum puse stăpânire pe el. Nu era sigur că îl va putea duce pe Tam până în sat, chiar dacă tatăl său ar suporta să fie cărat. Suferinţa pricinuită de drum l-ar putea ucide pe Tam mai grabnic decât fierbinţeala. Cu toate acestea, era singura şansă. Aici făcuse tot ce se putea. Când dădu să plece, privirea îi căzu pe osia ruptă care zăcea pe pământul acoperit cu paie. Deodată zâmbi.
Puse în grabă felinarul şi sabia pe jos şi în clipa următoare se lupta cu căruţa, aplecând-o în spate ca să o facă apoi să cadă drept, cu un trosnet de spiţe rupte, după care îşi vârî umărul sub ea ca să o răstoarne pe partea cealaltă. Osia nevătămată se vedea desluşit. Înşfăcând sabia, începu să spargă resturile de lemn uscat. Spre plăcuta lui surpriză, loviturile făceau să sară aşchii din lemn şi termină de tăiat la fel de repede ca şi cu o secure bună.
După ce scoase osia, se uită uimit la lama sabiei. Chiar şi cea mai ascuţită secure s-ar fi tocit dacă ar fi tăiat cu ea lemnul acela vechi şi tare, dar sabia arăta la fel de bine ascuţită ca mai înainte. Atinse tăişul cu degetul mare şi îl vârî îndată în gură. Lama era încă tăioasă ca briciul.
Dar nu avea timp să se mire. Stinse felinarul – nu era nevoie să mai dea şi foc la şură –, apucă osiile şi fugi înapoi spre casă să ia ce lăsase acolo.
Una peste alta, era o povară incomodă. Nu grea, dar dificil de ţinut şi de mânuit, osiile de căruţă mişcându-i-se şi răsucindu-i-se în braţe în timp ce înainta poticnindu-se peste câmpul arat. După ce intră în pădure, îl stânjeniră şi mai mult, agăţându-se de copaci şi câteodată aproape doborându-l la pământ. I-ar fi fost mai uşor să le târască după el, dar ar fi însemnat să lase o dâră adâncă în urma lui. Intenţiona să aştepte cât mai mult până să facă asta.
Tam era exact acolo unde îl lăsase, din câte se părea adormit. Rand spera că dormea. Devenit dintr-odată temător, lăsă jos povara şi puse mâna pe faţa tatălui său. Tam încă mai respira, dar febra crescuse.
Atingerea îl deşteptă pe Tam, dar îl aduse într-o stare de trezie tulbure.
— Tu eşti, băiete? şopti el. Îmi făceam griji pentru tine. Vise despre vremurile apuse. Coşmaruri.
Adormi din nou, murmurând încetişor.
— Nu-ţi face griji, spuse Rand. Îl acoperi cu surtucul şi cu mantia ca să-l apere de vânt. O să te duc la Nynaeve cât de repede pot.
În timp ce continua să vorbească, îşi scoase cămaşa pătată de sânge, ca să se liniştească şi pe el, dar şi spre binele lui Tam, aproape fără să bage de seamă frigul în graba lui de a scăpa de ea, şi o puse de îndată pe cea curată. Aruncând cămaşa cea veche, se simţi ca şi cum tocmai ar fi făcut baie.
— O să ajungem numaidecât în sat, iar Meştereasa o să le orânduiască pe toate. O să vezi. O să fie totul bine.
Acest gând îl călăuzi în timp ce îşi puse surtucul şi se aplecă să se îngrijească de rana lui Tam. Vor fi în siguranţă de îndată ce vor ajunge în sat, iar Nynaeve îl va vindeca pe Tam. Trebuia doar să îl ducă până acolo.
6
Pădurea de la Apus
La lumina lunii, Rand nu vedea prea bine ce făcea, dar rana lui Tam părea mai degrabă o tăietură puţin adâncă de-a lungul coastelor, nu mai mare de-o palmă. Dădu din cap, nevenindu-i să creadă. Îl văzuse pe tatăl său cu răni mai adânci altă dată, fără ca asta să-l fi oprit din treabă mai mult decât îi trebuia ca să-şi cureţe rana. fără să zăbovească, îl cercetă pe Tam din cap până-n picioare, căutând o altă rană, mai primejdioasa, care să fi pricinuit fierbinţeala, dar nu găsi nimic altceva. Aşa neînsemnată cum părea, acea tăietură stingheră era totuşi destul de serioasă; carnea din jurul ei era fierbinte la atingere. Era chiar mai fierbinte decât restul corpului lui Tam, care era atât de încins, încât îl făcea pe Rand să îşi încleşteze maxilarele. O fierbinţeală atât de năprasnică putea ucide sau putea face să nu mai rămână dintr-un om decât umbra a ceea ce fusese. Udă o cârpă cu apă din burduf şi o puse pe fruntea lui Tam.
Încercă să spele şi să bandajeze rana tatălui său cu blândeţe, dar, cu toate acestea, gemete înăbuşite curmau murmuratul slab al lui Tam. Crengi neînfrunzite se desenau nedesluşit în jurul lor, parcă ameninţându-i atunci când se mişcau ca bătute de vânt. Cu siguranţă că trolocii îşi vor vedea de drum în momentul în care nu vor izbuti să îi găsească pe Tam şi pe el, atunci când se vor fi întors la fermă şi vor fi găsit casa tot goală. Încercă să se convingă să creadă asta, dar felul nemilos şi iraţional în care distruseseră casa nu prea îi îngăduia să fie atât de încrezător. Să crezi că vor renunţa înainte de a fi ucis tot ce ar fi întâlnit în cale era periculos, un risc nesăbuit la care nu îşi permitea să se supună.
„Troloci! Mi-ajute Lumina, troloci! Creaturi ieşite din poveştile Menestrelului, apărând din noapte ca să bată la uşă. Şi Pieritul. Mă scalde Lumina, Pieritul!”
Deodată îşi dădu seama că ţinea nemişcate capetele nelegate ale bandajului. „Am încremenit ca un iepure care a văzut umbra unui şoim”, îşi spuse cu dispreţ. Clătinând furios din cap, termină de strâns bandajul în jurul pieptului lui Tam.
Chiar dacă ştia ce are de făcut, chiar dacă făcea ce trebuia tot îi era frică. Când trolocii se vor întoarce, vor începe negreşit să cerceteze pădurea din jurul fermei ca să găsească vreo urmă a celor care le scăpaseră. Trupul celui pe care îl ucisese le va spune că acei oameni nu se află prea departe. Cine ştia ce ar face Pieritul sau ce ar putea face? În plus, ceea ce îi spusese tatăl lui despre auzul trolocilor îi răsuna tot atât de clar în urechi ca şi cum Tam tocmai ar fi rostit acele cuvinte. Se trezi împotrivindu-se impulsului de a acoperi gura lui Tam cu mâna, ca să îi potolească gemetele şi murmurele. „Unii te urmăresc după miros. Şi ce pot eu să fac? Nimic.” Nu îşi permitea să irosească timp îngrijorându-se din pricina a ceva care nu stătea în puterile lui.
— Nu trebuie să faci niciun zgomot, îi şopti tatălui său la ureche. Trolocii o să se întoarcă.
Tam vorbi cu o voce liniştită, răguşită:
— Eşti încă frumoasă, Kari. Frumoasă ca atunci când erai fată.
Rand se strâmbă. Mama lui murise cu cincisprezece ani în urmă. Dacă Tam credea că încă mai trăia, atunci înseamnă că fierbinţeala era mai cumplită decât crezuse el. Cum putea fi împiedicat să vorbească, acum că tăcerea putea însemna viaţă?
— Mama vrea să nu faci zgomot, murmură Rand. Se opri ca să scape de nodul care-i se pusese brusc în gât. Avusese mâini pline de gingăşie; măcar atât îşi mai aducea aminte. Kari vrea să nu faci zgomot. Ţine. Bea.
Tam se apuca să bea lacom din burduf, dar, după câteva înghiţituri, întoarse capul şi începu să murmure din nou cu glas scăzut, prea încet ca Rand să înţeleagă ce spune. Spera că era prea încet şi pentru trolocii care erau pe urmele lor.