Se reapucă de îndată de treabă. Înfăşură trei dintre pături în jurul şi între osiile luate de la căruţă, încropind o targă. Nu va putea să o apuce decât de la un capăt, iar celălalt capăt se va târî pe pământ, dar va trebui să se mulţumească cu atât. Tăie cu cuţitul de la cingătoare o fâşie lungă din ultima pătură şi legă câte un capăt al fâşiei de fiecare dintre osii.
Îl puse pe Tam pe targă cât mai uşurel cu putinţă, crispându-se la fiecare geamăt de-al lui. Tatăl său păruse întotdeauna de neînvins. Nimic nu-l putea vătăma; nimic nu-l putea opri sau măcar încetini. Faptul că acum se afla într-o asemenea stare aproape că îl făcea pe Rand să îşi piardă tot curajul pe care reuşise să şi-l adune. Dar trebuia să meargă mai departe. Asta era tot ceea ce îl făcea să continue. Trebuia.
Când Tam fu întins în cele din urma pe targă, Rand şovăi, apoi desprinse sabia de la brâul tatălui său. Când şi-o legă în jurul mijlocului, avu o senzaţie ciudată; îl făcea să se simtă ciudat. Cingătoarea, teaca şi sabia cântăreau împreună doar câteva livre, dar, când vârî sabia în teacă, i se păru că atârnă greu.
Se mustră, mâniat. Nu era nici momentul, nici locul pentru plăsmuiri prosteşti. Nu era decât un cuţit mai mare. De câte ori nu îşi imaginase cum ar fi să poarte sabie şi să aibă aventuri? Dacă fusese în stare să ucidă un troloc cu ea, atunci cu siguranţă ar putea să îi ţină la distanţă şi pe alţii. Doar că ştia mult prea bine că reuşita de la fermă nu fusese decât noroc chior. Iar când visase cu ochii deschişi la aventurile pe care ar fi putut să le trăiască, nu-şi imaginase nici că o să îi clănţăne dinţii de frică, nici ca o să fugă prin noapte ca să scape cu viaţă, nici că tatăl său o să fie pe moarte.
Îl înveli fără zăbavă pe Tam cu ultima pătură rămasă şi puse burduful şi restul de cârpe pe targă, lângă tatăl său. Trăgând adânc aer în piept, se lăsă în genunchi lângă osii şi îşi petrecu fâşia de pătură peste cap. Îi venea peste umeri şi sub braţe. Apucă osiile şi se ridică în picioare. Umerii lui suportau aproape întreaga greutate. Nu părea prea greu. Încercând să meargă cu pas domol, porni spre Emond’s Field, cu targa râcâind pământul în urma lui.
Hotărâse deja să îşi croiască drum până la Calea Carierei şi să meargă apoi pe ea până în sat. Aproape neîndoielnic, pericolul era mai mare mergând pe drum, dar lui Tam nu i-ar fi fost de niciun folos dacă Rand s-ar fi rătăcit orbecăind prin pădure şi prin beznă.
Mergând pe întuneric, ieşi lângă Calea Carierei aproape fără să-şi dea seama. Când înţelese unde se află, i se puse un nod în gât. Întoarse grăbit targa şi o târî înapoi în pădure, apoi se opri ca să îşi recapete răsuflarea şi să îşi potolească bătăile inimii. Încă gâfâind, se întoarse spre răsărit, spre Emond’s Field.
Era mai anevoios să meargă printre copaci decât să îl ducă pe Tam pe drum, iar întunericul îi îngreuna înaintarea, dar să o ia pe drum ar fi fost nebunie curată. Scopul era să ajungă în sat fără să întâlnească niciun troloc; fără ca măcar să zărească vreunul, dacă ar fi fost după el. Trebuia să presupună că trolocii erau încă pe urmele lor şi că, mai devreme sau mai târziu, îşi vor da seama că au pornit spre sat. Era cel mai probabil loc spre care se puteau îndrepta, iar Calea Carierei – cel mai probabil drum pe care o puteau apuca. De fapt, se găsea mai aproape de drum decât şi-ar fi dorit. Noaptea şi umbrele de sub copaci păreau a nu-i adăposti decât prea puţin de privirea cuiva care ar fi mers pe drum.
Strălucirea lunii care se strecura printre crengile neînfrunzite împrăştia doar atâta lumină cât să îi amăgească ochii şi să creadă că vede pe unde calcă. Rădăcinile ameninţau să îi pună piedică la fiecare pas, rugi bătrâni îl împiedicau să înainteze, iar povârnişurile ori ridicăturile neaşteptate aproape că îl făceau să se prăbuşească, atunci când piciorul lui nu mai dădea decât de aer acolo unde credea că era pământ solid, sau îl făceau să se împiedice când vârful cizmei dădea de ţărână în timp ce înainta. Murmuratul lui Tam se transforma în geamăt ascuţit ori de câte ori osiile treceau zdruncinându-se peste vreo rădăcină sau peste vreun bolovan.
Nesiguranţa îl făcea să se uite iscoditor în întuneric până când îi ardeau ochii, să asculte cu mai multă atenţie ca niciodată. Orice foşnet de crengi, orice fâşâit al acelor de pin îl făceau să se oprească, cu urechile ciulite, de-abia mai îndrăznind să respire de teama că ar putea să nu audă vreun zgomot care să îl pună în gardă şi de teamă că ar putea auzi un astfel de zgomot. Nu mergea mai departe decât în momentul în care era sigur că nu era decât vântul.
Pe nesimţite, oboseala i se strecură în braţe şi în picioare, sporită de vântul nopţii care îi nesocotea parcă în bătaie de joc mantia şi surtucul. Greutatea tărgii, care îi păruse atât de mică la început, încerca acum să îl doboare la pământ. Acum nu se mai poticnea doar când se împiedica. Strădania aproape necontenită de a nu cădea îl ostenea la fel de mult ca trasul tărgii. Se trezise înainte de revărsatul zorilor ca să se apuce de treburi şi, cu tot cu drumul până la Emond’s Field, avusese parte de o zi de muncă plină. Într-o seară obişnuită s-ar fi odihnit în faţa căminului, citind o carte din micuţa colecţie a lui Tam înainte de culcare. Frigul pătrunzător îi intra în oase şi stomacul îi aducea aminte că nu mâncase decât prăjiturile cu miere ale jupânesei al’Vere.
Mormăi în barbă, înciudat că nu luase nimic de mâncare de la fermă. Câteva minute în plus nu ar fi însemnat mare lucru. Câteva minute, cât să găsească nişte pâine şi nişte brânză. Trolocii nu s-ar fi întors dacă ar mai fi stat câteva minute. Sau măcar să fi luat nişte pâine. Fireşte, jupâneasa al’Vere va stărui să îi dea ceva cald de mâncare de îndată ce vor ajunge la han. O farfurie aburindă plină cu tocană groasă de miel. Şi nişte pâine coaptă de ea. Şi mult ceai fierbinte.
— Au trecut peste Zidul Dragonului ca un puhoi, spuse Tam brusc, cu o voce puternică, mânioasă, şi au spălat pământul cu sânge. Câţi au murit pentru păcatul lui Laman?
Rand rămase mut de uimire. Obosit, lăsă targa jos şi îşi scoase legătura. Urma lăsată de fâşia de pătură în carnea de pe umeri îl ardea. Mişcându-şi umerii ca să şi-i dezmorţească, se lăsă în genunchi lângă Tam. Bâjbâind după burduful de apă, privi cercetător printre copaci, încercând în zadar, la lumina palidă a lunii, să vadă ce se petrecea şi în susul, şi în josul drumului, nu numai la douăzeci de paşi distanţă. Nimic nu mişca acolo; doar umbre. Nimic altceva decât umbre.
— Nu e niciun puhoi de troloci, tată. Nu acum, în orice caz. Curând vom fi în siguranţă în Emond’s Field. Bea puţină apă.
Tam dădu la o parte burduful de apă cu o mână care părea a-şi fi redobândit aproape întreaga forţă. Îl apucă pe Rand de guler, apropiindu-i faţa de a lui până când Rand simţi pe obraz fierbinţeala corpului tatălui său.
— Îi numeau sălbatici, rosti Tam stăruitor. Neghiobii, spuneau că pot fi daţi la o parte ca nişte gunoaie. Câte bătălii pierdute, câte oraşe arse până în temelii înainte să înţeleagă adevărul? Înainte ca neamurile să lupte împreuna împotriva lor? Îl slăbi pe Rand din strânsoare şi vocea i se umplu de tristeţe. Câmpul de la Marath acoperit de morţi; nu se auzea decât croncănitul corbilor şi bâzâitul muştelor. Turnurile teşite din Cairhien arzând în noapte ca nişte torţe. Tot drumul până la Zidurile Strălucitoare au pârjolit şi au măcelărit înainte să fie întorşi înapoi. Tot drumul până la…