Rand îi acoperi gura cu mâna. Se auzi din nou, un zgomot înfundat şi ritmic, venind de undeva de printre copaci, stingându-se şi apoi crescând, după cum sufla vântul. Încruntându-se, Rand întoarse încetişor capul, încercând să îşi dea seama de unde venea. Întrezări cu coada ochiului o mişcare, iar în clipa următoare era ghemuit deasupra lui Tam. Tresări, dându-şi seama că ţine plăselele sabiei strâns în mână, dar toată atenţia lui se concentra asupra Căii Carierei, ca şi cum drumul ar fi fost singurul lucru real de pe lume.
Umbrele tremurătoare de la răsărit luară treptat forma unui cal şi a unui călăreţ, în urma cărora veneau siluete înalte şi masive, care umblau mărunt şi repede ca să ţină pasul cu calul. Lumina palidă a lunii făcea să lucească vârfurile suliţelor şi tăişurile topoarelor. Lui Rand nu îi trecu nici o clipă prin minte că ar putea fi oameni din sat, veniţi să îi ajute. Ştia cine erau. O simţea, ca şi cum i-ar fi scrâşnit oasele chiar înainte să se fi apropiat destul de mult încât lumina lunii să scoată la iveală mantia cu glugă ce acoperea călăreţul, o mantie care nu era umflată de vânt. Toate siluetele păreau negre în întuneric, iar copitele calului făceau acelaşi zgomot ca oricare altele, dar Rand putea deosebi acest cal dintr-o mie.
În spatele călăreţului în negru veneau siluete de coşmar, care aveau cornuri, boturi şi ciocuri, troloci mărşăluind pe două coloane, cizme şi copite lovind pământul în acelaşi ritm, ca şi cum ar fi ascultat de acelaşi glas. Rand numără douăzeci în timp ce treceau pe lângă el. Se întrebă ce fel de om ar îndrăzni să nesocotească atâţia troloci, sau măcar pe unul singur.
Coloana mărşăluitoare dispăru spre apus, zgomotul înăbuşit al paşilor stingându-se în întuneric, dar Rand rămase pe loc, complet nemişcat, aproape fără să respire. Ceva îi spunea că înainte de a se mişca trebuie să fie sigur, absolut sigur, că s-au îndepărtat. Într-un final trase adânc aer în piept şi începu să se ridice.
De data aceasta calul nu făcu niciun zgomot. În liniştea lugubră care se lăsase, călăreţul se întoarse; calul său întunecat se oprea la fiecare câţiva paşi în timp ce o lua înapoi pe drum, mergând domol. Vântul începu să sufle în rafale mai puternice, şuierând prin copaci; mantia călăreţului rămânea neclintită precum somnul morţii. Ori de câte ori calul se oprea, capul acoperit cu glugă se mişca dintr-o parte în alta, privind scrutător în pădure, căutând. Calul se opri din nou chiar peste drum de Rand, chipul adumbrit de sub glugă întorcându-se spre locul unde stătea el, ghemuit deasupra lui Tam.
Mâna lui Rand strânse spasmodic, cu şi mai multa putere, plăselele sabiei. Simţi privirea sfredelitoare, aşa cum se întâmplase şi de dimineaţă, şi, chiar dacă nu o vedea, se cutremură din pricina urii pe care o bănuia ascunzându-se în spatele ei. Bărbatul ce părea înfăşurat într-un giulgiu ura totul, orice fiinţa vie. În pofida vântului tăios, faţa lui Rand era acoperită de broboane de sudoare.
După aceea calul îşi continuă drumul, păşind fără zgomot, apoi oprindu-se, până când Rand nu mai văzu decât un contur, undeva departe pe drum, ce de-abia se mai desluşea în întuneric. Ar fi putut fi orice, dar Rand nu îşi luă nici o clipă ochii de la el. Se temea că, dacă îl va pierde din privire, data viitoare când îl va vedea pe călăreţul cu mantie neagră, calul cel tăcut se va afla chiar deasupra lui.
Deodată, umbra se năpusti înapoi, trecând pe lângă el într-un galop mut. Călăreţul se uita doar în faţă în timp ce gonea în noapte spre apus, spre Munţii de Negură. Spre fermă.
Rand se prăbuşi la pământ, trăgând cu nesaţ aer în piept şi ştergându-şi sudoarea rece de pe faţă cu mâneca. Nu îi mai păsa de pricina pentru care veniseră trolocii. Ar fi preferat să nu afle niciodată, atâta vreme cât totul ar fi luat sfârşit. Se scutură, îşi adună puterile şi îl cercetă de îndată pe tatăl său. Tam încă murmura, dar cu un glas atât de scăzut, încât Rand nu desluşea cuvintele. Încercă să îi dea să bea, dar apa i se prelinse pe bărbie. Tam tuşi şi se înecă din cauza unui firicel de apă care îi pătrunsese în gură, apoi începu din nou să murmure, ca şi cum nu s-ar fi oprit niciodată.
Rand mai udă puţin cârpa de pe fruntea lui Tam, împinse burduful de apă la loc pe targă şi se strecură din nou între osii.
Porni ca şi cum ar fi avut parte de un somn bun, dar puterile nu îl ţinură mult. La început oboseala îi era mascată de frică, dar, deşi frica stăruia, oboseala ieşi la iveală. Curând înainta din nou poticnindu-se, încercând să uite de foame şi de muşchii care îl dureau. Se concentră să pună un picior în faţa celuilalt fără să se împiedice.
Îşi imagina Emond’s Field, casele luminate pentru Noaptea Iernii, cu obloanele deschise, oamenii aruncându-şi în treacăt urări când mergeau încoace şi încolo, ducându-se în vizite, scripcile umplând străzile cu Nesăbuinţa lui Jaem şi Bâtlanul ce zboară. Haral Luhhan va bea prea multe rachiuri şi va începe să cânte Vântul în orz cu o voce de broască – întotdeauna făcea aşa până când nevastă-sa va reuşi să îl potolească, iar Cenn Buie va vrea să arate că dansează la fel de bine ca întotdeauna; Mat va plănui ceva ce nu se va petrece exact aşa cum intenţionase el şi toată lumea va şti că el este răspunzător, chiar dacă nimeni nu o va putea dovedi. Aproape că îi venea să zâmbească gândindu-se la cum va fi.
După un timp Tam vorbi din nou:
— Avendesora. Se spune că nu face seminţe, dar au adus un copăcel în Cairhien, un puiet. Un dar împărătesc de mare preţ pentru rege.
Cu toate că părea furios, de-abia vorbea îndeajuns de tare pentru ca Rand să îl înţeleagă. Cine ar fi fost în stare să îl audă ar fi auzit şi targa târându-se pe pământ. Rand continuă să meargă, ascultând doar pe jumătate.
— Nu fac niciodată pace. Dar au adus un puiet în semn de pace. A crescut vreme de o sută de ani. O sută de ani de trăit în înţelegere cu cei care nu fac pace cu străinii. De ce l-a tăiat? De ce? S-a plătit cu sânge pentru Avendoraldera. S-a plătit cu sânge pentru mândria lui Laman.
Vorbele i se stinseră încă o dată într-un murmur. Istovit, Rand se întrebă ce ar putea visa acum Tam. Avendesora. Se spunea despre Copacul Vieţii că are tot felul de însuşiri miraculoase, dar nici o poveste nu amintea de vreun puiet sau de „ei”. Nu era decât unul, şi acela aparţinea Omului Verde.
De dimineaţă s-ar fi simţit caraghios dacă ar fi stat să se gândească îndelung la Omul Verde şi la Copacul Vieţii. Nu erau decât poveşti. Oare chiar aşa era? De dimineaţă şi trolocii erau doar o poveste. Poate ca toate poveştile erau la fel de adevărate ca veştile pe care le aduceau neguţătorii, toate istorisirile Menestrelului, toate poveştile spuse seară la gura sobei. Poate că urma să-l întâlnească de adevăratelea pe Omul Verde, sau un uriaş Ogier, sau un Aiel sălbatic, cu văl negru pe faţă.
Îşi dădu seama că Tam începuse din nou să vorbească, câteodată doar murmurând, alteori destul de tare cât să poată fi înţeles. Din când în când se oprea să îşi recapete suflul, apoi continuă, ca şi cum ar fi vorbit în tot acest răstimp.
— Bătăliile sunt întotdeauna încinse, chiar pe zăpadă. Căldura sudorii. Căldura sângelui. Doar moartea este rece. Povârnişul munţilor… singurul loc care nu duhnea a moarte. Trebuia să mă îndepărtez de acea miasmă… de acea privelişte… am auzit un copil plângând. Câteodată femeile lor luptau cot la cot cu bărbaţii, dar de ce o lăsaseră să vină, nu… născu singură acolo, înainte să moară din pricina rănilor… acoperi copilul cu mantia, dar vântul… a luat mantia… copilul, învineţit de frig. Ar fi putut să moara şi el… plângea acolo. Plângea în zăpadă. Nu puteam lăsa copilul acolo… nu aveam copii… am ştiut dintotdeauna că vrei copii. Ştiam că o să-l îndrăgeşti, Kari. Da, fato. Rand e un nume frumos. Un nume frumos.