Deodată lui Rand i se înmuiară picioarele. Poticnindu-se, căzu în genunchi. Tam gemu din cauza zdruncinăturii, iar fâşia de pătură îi pătrunse lui Rand adânc în carne, dar el nu luă în seamă niciunul dintre aceste lucruri. Dacă s-ar fi trezit faţă în faţă cu un troloc în acest moment, nu ar fi schiţat niciun gest, s-ar fi uitat doar ţintă la el. Privi peste umăr la Tam, care se cufundase din nou într-un murmur fără cuvinte. „Aiurează din pricina fierbinţelii”, îşi spuse abătut. Fierbinţeala provoacă întotdeauna vise urâte, iar aceasta era o noapte prielnică pentru coşmaruri, chiar în absenţa febrei.
— Eşti tatăl meu, spuse cu glas tare, întinzând o mână ca să îl atingă pe Tam, iar eu sunt…
Febra crescuse. Foarte mult.
Încruntat, se sforţă să se ridice în picioare. Tam murmură ceva, dar Rand refuză să mai asculte. Sprijinindu-se cu toată greutatea în hamul improvizat, încercă să nu se concentreze decât să pună picioarele grele ca plumbul unul în faţa celuilalt şi să ajungă la Emond’s Field, unde vor fi în siguranţă. Dar nu putea face să înceteze ecoul vorbelor care răsunau încă în străfundurile minţii lui. „Este tatăl meu. Aiura din pricina febrei. Este tatăl meu. Aiura din pricina febrei. Lumină, cine sunt eu?”
7
Afară din pădure
Pe când Rand încă mai înainta cu greu prin pădure, se ivi lumina tulbure a zorilor. La început nici nu o văzu. Când, în cele din urmă, îşi dădu seama că era dimineaţă, se uită surprins la întunericul care se risipea. Indiferent de ceea ce era evident că vede, cu greu îi venea să creadă că petrecuse toată noaptea încercând să străbată distanţa dintre fermă şi Emond’s Field. Fireşte, să mergi pe Calea Carierei la lumina zilei, cu bolovanii ăia, era mai uşor decât noaptea prin pădure. Pe de altă parte, i se părea că trecuseră zile întregi de când îl văzuse pe călăreţul cu mantie neagră şi săptămâni de când el şi Tam începuseră să ia masa de seară acasă. Nu mai simţea fâşia de pătură săpându-i adânc în umeri; de fapt, nu îşi mai simţea deloc umerii de amorţeală şi nici picioarele, de altfel. Cu totul altă poveste era cu celelalte părţi ale corpului. Respiraţia greoaie îi ardea de multă vreme gâtul şi plămânii, iar foamea îl chinuia, dându-i o senzaţie de greaţă.
Tam tăcuse cu ceva timp înainte. Rand nu era sigur câtă vreme trecuse de când murmurele conteniseră, dar nu îndrăznea să se oprească acum ca să vadă ce se întâmpla cu el. Dacă s-ar fi oprit acum, nu ar mai fi fost în stare să se urnească din loc. Oricum, indiferent care ar fi fost starea lui Tam, nu ar fi putut face altceva decât ceea ce făcea deja. Singura speranţă era să ajungă în sat. Istovit, încercă totuşi să iuţească pasul, dar picioarele lui înţepenite, ca de lemn, îşi continuară mersul anevoios. Abia dacă băga de seamă frigul şi vântul.
Simţi dintr-odată un iz de fum. Dacă simţea mirosul fumului care ieşea din coşuri, asta însemna cel puţin că aproape ajunsese în sat. Totuşi, zâmbetul obosit care tocmai începuse să îi înflorească pe buze i se preschimbă într-o privire încruntată. Aerul era greu de fum, mult prea greu. La ce vreme era, chiar dacă ar fi fost aprins focul în fiecare vatră din sat, fumul tot era prea gros. Îi revăzu cu ochii minţii pe troloci venind dinspre răsărit, din direcţia lui Emond’s Field. Se uită scrutător în faţă, căutând să desluşească primele case, gata să strige după ajutor de îndată ce ar fi văzut pe cineva, chiar dacă ar fi fost Cenn Buie sau unul dintre Coplini. O voce slabă din străfundurile lui încă îi spunea să spere că mai era cineva acolo care să îi ajute.
Deodată văzu desluşit o casă printre ultimii copacii cu crengi desfrunzite şi nu putu decât să meargă mai departe. Intră împleticindu-se în sat, speranţa cedând treptat locul disperării.
Din jumătate din casele din Emond’s Field nu mai rămăseseră decât nişte mormane carbonizate de moloz. Coşuri de cărămidă acoperite de funingine ieşeau din grămezile de lemnărie înnegrită ca nişte degete murdare. Din dărâmături încă se mai ridicau fuioare subţiri de fum. Săteni cu feţe întunecate, unii dintre ei încă îmbrăcaţi în cămăşi de noapte, scormoneau în cenuşă, ba scoţând la iveală un vas de gătit, ba doar răscolind pur şi simplu cu un băţ prin dărâmături, fără speranţă. Uliţele erau presărate cu lucrurile care fuseseră salvate din flăcări: oglinzi înalte, scrinuri lăcuite şi cufere mari stăteau în ţărână printre scaunele şi mesele îngropate sub aşternuturi de pat, vase de gătit şi mici maldăre de haine şi alte catrafuse.
Casele din sat păreau că fuseseră distruse pe sărite şi la întâmplare. Cinci case la rând rămăseseră neatinse, în timp ce în alt loc una singură mai era în picioare în mijlocul unei pustietăţi.
În capătul îndepărtat al Izvorului de Vin trosneau cele trei ruguri imense pregătite pentru Bel Tine, vegheate de un grup de bărbaţi. Coloane groase de fum negru, împestriţate cu scântei jucăuşe, se încovoiau spre miazănoapte în bătaia vântului. Unul dintre armăsarii Dhurran ai lui jupân al’Vere târa ceva pe pământ spre Podul de Căruţe şi spre flăcări, dar Rand nu îşi dădu seama ce anume era.
Înainte de a se fi îndepărtat prea mult de pădure, în întâmpinarea lui se repezi Haral Luhhan, cu faţa acoperită cu funingine şi ţinând strâns în mâna lui cu degete groase o secure. Cămaşa de noapte a mătăhălosului fierar, acum mânjită de cenuşă, îi atârna până la cizme, iar printr-o ruptură zdrenţuită se vedea arsura umflată şi roşie, ca lăsată de bici, care îi străbătea pieptul. Se lăsă într-un genunchi lângă targă. Tam avea ochii închişi şi respira slab şi anevoie.
— Trolocii, băiete? întrebă jupân Luhhan cu vocea răguşită din pricina fumului. Şi aici. Şi aici. Ei bine, se poate să fi fost mai norocoşi decât are cineva dreptul să fie. Dacă îţi vine să crezi asta. Are nevoie de Meştereasă. Acum pe unde, în numele Luminii, o mai fi? Egwene!
Egwene, care trecea alergând pe lângă ei, cu braţele pline de cearşafuri transformate în bandaje, le aruncă o privire fără să-şi domolească paşii, uitându-se fix la ceva din depărtare. Cearcănele pe care le avea în jurul ochilor îi făceau să pară şi mai mari decât erau de fapt. Apoi îl văzu pe Rand şi se opri, se opri cutremurată, respirând greu.
— O, Rand, nu, nu se poate, şi tatăl tău? Nu cumva a…? Vino, te duc la Nynaeve.
Rand era prea obosit şi prea buimăcit ca să vorbească. Toată noaptea se gândise la Emond’s Field ca la un liman, unde el şi Tam vor fi în siguranţă. Acum nu părea să fie în stare să facă altceva decât să se uite descurajat la rochia ei murdară de negreală. Remarcă tot felul de nimicuri neînsemnate ca şi cum ar fi fost foarte importante. Nasturii din spate ai rochiei fuseseră încheiaţi strâmb. Şi mâinile îi erau curate. Se întrebă cum de avea mâinile curate când era murdară de funingine pe obraji.
Haral Luhhan părea că înţelege ceea ce i se întâmplase. Punându-şi toporul peste osii, fierarul ridică partea din spate a tărgii şi o împinse uşor, îmboldindu-l astfel să o urmeze pe Egwene. Rand se împletici în spatele ei, ca şi cum ar fi mers în somn. Se întrebă în treacăt cum de ştiuse fierarul că acele creaturi fuseseră troloci, dar nu fu decât un gând fugar. Dacă Tam i-a recunoscut, nu era niciun motiv ca Haral Luhhan să nu îi fi putut recunoaşte.
— Toate poveştile sunt adevărate, murmură el.
— Aşa se pare, băiete, spuse fierarul. Aşa se pare.