Rand auzi doar în treacăt. Se concentră să urmeze silueta zveltă a lui Egwene. Îşi adunase puterile dorindu-şi ca Egwene să se grăbească, deşi, de fapt, ea mergea cu paşi pe potriva lor, aşa cum puteau ei înainta cu povara. Îi conduse jumătate de drum pe Pajişte, până la casa familiei Calder. Vârfurile stufului erau carbonizate, iar pereţii daţi cu var erau mânjiţi de funingine. Din casele de alături nu mai rămăseseră decât pietrele de la temelie şi două mormane de cenuşă şi de lemnărie arsă. Una fusese casa lui Berin Thane, unul dintre fraţii morarului. Cealaltă fusese a lui Abell Cauthon. Tatăl lui Mat. Chiar şi coşurile se năruiseră.
— Staţi aici, spuse Egwene, uitându-se la ei ca şi cum ar fi aşteptat un răspuns. Când văzu că rămâneau pe loc, murmură ceva, apoi se grăbi să intre.
— Mat? întreba Rand. Nu cumva a…?
— Trăieşte, răspunse fierarul.
Puse jos capătul tărgii şi îşi îndreptă uşurel spinarea.
— L-am văzut puţin mai înainte. E de mirare că suntem încă în viaţă. După cum au năvălit în casă şi în fierărie, ai fi zis că ţineam aur şi giuvaiere acolo. Alsbet i-a crăpat unuia ţeasta cu o tigaie. De dimineaţă a aruncat o privire casei noastre transformate în cenuşă şi a pornit la vânătoare prin sat, înarmată cu cel mai mare topor pe care l-a mai găsit în ceea ce a mai rămas din fierărie – în caz că vreunul dintre ei s-a ascuns în loc să fi fugit. Dacă o să pună mâna pe vreunul, aproape că mi se face mila de el.
Arătă cu capul înspre casa familiei Calder.
— Jupâneasa Calder şi alţi câţiva au luat la ei nişte răniţi, cei ale căror case nu mai sunt în picioare. După ce Meştereasa o să-l îngrijească pe Tam, o să-i găsim şi lui un pat. Poate la han. Starostele a zis deja că oamenii pot fi primiţi la han, dar Nynaeve spune că răniţii se vindecă mai repede dacă nu sunt aşa de mulţi la un loc.
Rand se prăbuşi în genunchi. Mişcându-şi umerii ca să se elibereze de ham, se îndeletnici, cu gesturi obosite, cu cercetarea învelitorilor lui Tam. Tam nu se mişcă şi nu scoase niciun sunet, nici măcar atunci când mâinile înţepenite ale lui Rand îl îmbrânciră uşor. Dar cel puţin încă mai respira. „Tatăl meu.” Celălalt n-a fost decât glasul fierbinţelii.
— Şi dacă se întorc? întrebă posomorât.
— Roata ţese după cum îi este voia, răspunse jupân Luhhan, tulburat. Dacă se întorc… Ei, acum au plecat. Aşa că adunăm resturile şi refacem ceea ce s-a distrus.
Oftă. Îşi frecă şalele cu degetele şi faţa i se destinse. Rand îşi dădu pentru prima dată seama că bărbatul cel voinic era la fel de obosit ca el, dacă nu chiar mai obosit. Fierarul se uită la sat, dând din cap.
— Nu cred că azi o să avem parte de Bel Tine. Dar o să ne descurcăm. Întotdeauna ne-am descurcat. Apucă dintr-odată toporul şi trăsăturile i se înăspriră. Mă aşteaptă o mulţime de treabă. Nu-ţi fie teamă, băiete. Meştereasa o să aibă grijă de el, iar Lumina o să aibă grijă de noi toţi. Iar dacă Lumina o să uite de noi, ei bine, o să ne purtam singuri de grijă. Doar suntem din Ţinutul celor Două Râuri!
În timp ce fierarul se îndepărtă, Rand, încă în genunchi, se uită la sat, şi abia acum îl văzu cu adevărat. „Jupân Luhhan avea dreptate”, îşi spuse, şi fu surprins să constate că nu era deloc mirat de ceea ce vedea. Oamenii încă mai scormoneau printre dărâmături, dar chiar în scurtul răstimp de când era acolo din ce în ce mai mulţi începuseră să umble ca şi cum ar fi avut o ţintă. Aproape că simţea cum devin din ce în ce mai nestrămutaţi. Dar îşi punea întrebări. Îi văzuseră pe troloci; îl văzuseră oare şi pe călăreţul cu mantie neagră? Îi simţiseră ura?
Nynaeve şi Egwene ieşiră din casa familiei Calder, iar Rand sări în picioare. Sau, mai bine zis, încercă să sară în picioare; se clătină, de fapt, poticnindu-se, aproape căzând cu faţa în ţărână.
Meştereasa se lăsă în genunchi lângă targă fără ca măcar să îi arunce o privire. Avea faţa şi rochia chiar mai murdare decât Egwene şi aceleaşi cearcăne îi scoteau ochii în evidenţă; avea şi ea mâinile curate. Pipăi faţa lui Tam şi îi deschise pleoapele cu degetele. Încruntându-se, dădu la o parte învelitorile şi înlătură bandajul ca să se uite la rană. Înainte ca Rand să apuce să vadă ce se ascundea sub bandaj, Nynaeve acoperise din nou rana. Oftând, îl înveli din nou pe Tam cu pătura şi cu mantia până sub bărbie, cu multă blândeţe, ca şi cum ar fi învelit un copil înainte de culcare.
— Nu pot face nimic, spuse. Trebui să îşi pună mâinile pe genunchi ca să se ridice în picioare. Îmi pare rău, Rand.
Porni înapoi spre casă, iar Rand rămase o vreme nemişcat, fără să înţeleagă; apoi se îndreptă anevoie spre ea şi o întoarse cu faţa la el.
— E pe moarte, strigă.
— Ştiu, răspunse ea simplu, iar Rand îşi pierdu cumpătul la auzul răspunsului ei sec.
— Trebuie să faci ceva. Trebuie. Doar eşti Meştereasă.
Durerea îi schimonosi chipul, dar numai o clipă – după aceea, cu ochii înfundaţi în orbite, cu vocea hotărâtă şi lipsită de emoţie, redeveni întruchiparea fermităţii:
— Da, aşa este. Ştiu ce pot face cu leacurile pe care le am, dar mai ştiu şi când este prea târziu. Crezi că nu aş face ceva, dacă aş putea? Dar nu pot. Nu pot, Rand. Şi mai sunt şi alţii care au nevoie de mine. Oameni pe care îi pot ajuta.
— L-am adus la tine cât de repede am putut, îngăimă el.
Chiar dacă văzuse că satul fusese distrus, îşi pusese nădejdea în Meştereasă. Acum că-i se spulberase şi această speranţa, se simţea sleit.
— Ştiu, spuse ea blând.
Îi atinse obrazul cu mâna.
— Nu este vina ta. Ai făcut tot ce se putea. Îmi pare rău, Rand, dar mai sunt şi alţii de care trebuie să mă îngrijesc. Mă tem că necazurile de-abia încep.
O urmări cu o privire absentă până când uşa casei se închise în urma ei. Nu se putea gândi la nimic altceva decât că Meştereasa nu îi va ajuta.
Deodată, fu aruncat un pas înapoi de Egwene, care se repezi înspre el, cuprinzându-l cu braţele. Dacă l-ar fi îmbrăţişat atât de puternic altădată, i-ar fi smuls negreşit un geamăt; acum însă Rand se uita tăcut la uşa în spatele căreia i se spulberaseră speranţele.
— Îmi pare atât de rău, Rand, şopti Egwene la pieptul lui. Lumină, aş vrea să pot face ceva.
O îmbrăţişă.
— Ştiu. Eu… trebuie să fac însă ceva, Egwene. Nu ştiu ce, dar nu pot să-l las să…
Glasul i se sparse, iar ea îl îmbrăţişă şi mai strâns.
— Egwene!
Egwene tresări auzind-o pe Nynaeve strigând-o din casă.
— Egwene, am nevoie de tine! Şi spală-te din nou pe mâini!
Se desprinse din braţele lui Rand.
— Are nevoie de mine, Rand.
— Egwene!
I se păru că aude un suspin când fata se îndepărtă de el. Odată plecată, Rand rămase singur lângă targă. Se uită o vreme la Tam, nesimţind decât o neputinţa nemărginită. Deodată chipul i se înăspri.
„Starostele va şti ce e de făcut, îşi spuse, ridicând încă o dată osiile. Starostele va şti.”
Bran al’Vere ştia întotdeauna ce era de făcut. Uitând de oboseală, porni cu încăpăţânare spre hanul Izvorul de Vin.
Un alt armăsar Dhurran trecu pe lângă el; curelele hamului erau legate în jurul gleznelor unei siluete masive, învelite într-o pătură murdară. Acolo unde se termina pătura se vedeau braţele acoperite cu păr ţepos care se târau în ţărână, iar un colţ ridicat scotea la iveală un corn de capră. Ţinutul celor Două Râuri nu era locul potrivit pentru ca poveştile să devină atât de înfricoşător de adevărate. Trolocii aparţineau lumii de afară, căci doar Lumina şi locurile unde erau femei Aes Sedai şi Dragoni falşi puteau şti ce altceva din poveştile Menestrelilor urma să prindă viaţă. Dar toate astea nu se puteau întâmpla în Ţinutul celor Două Râuri. Nu în Emond’s Field.