Rand se uită dezgustat la el, apoi întoarse capul, privind ţintă la foc. Gândurile îi jucau precum flăcările şi, ca şi flăcările, se concentrau asupra unui singur lucru. Nu va renunţa. Nu putea să stea cu mâinile în sân şi să îl lase pe Tam să moară. „Tatăl meu, îşi spuse cu înverşunare. Tatăl meu.” De îndată ce fierbinţeala va fi trecut, se va putea ocupa şi de această poveste. Însă mai întâi trebuia să facă să îi scadă febra. Dar cum?
Bran al’Vere strânse din buze uitându-se la spatele întors al lui Rand, iar furia cu care îl privi pe Menestrel ar fi ţintuit pe loc până şi un urs. Thom însă aştepta răbdător, ca şi cum nici nu ar fi remarcat-o.
— Pesemne că e făcătura vreunuia dintre Congari, sau a vreunui Coplin, spuse Starostele în cele din urmă, deşi numai Lumina ştie care dintre ei este răspunzător. Sunt un neam mare, şi dacă e ceva rău de spus despre cineva, sau chiar dacă nu e, poţi fi sigur că nu vor şovăi o clipa să o facă. Pe lângă ei până şi Cenn Buie pare numai lapte şi miere.
— Căruţa aceea cu coviltir care a venit chiar înainte de revărsatul zorilor? întreba Menestrelul. Nu simţiseră nici măcar miros de troloc şi nu voiau decât să ştie când va începe Sărbătoarea, ca şi cum nu ar fi văzut că din jumătate de sat nu mai rămăsese decât cenuşa.
Jupân al’Vere încuviinţă, încruntat:
— O ramură a familiei. Dar toţi sunt la fel. Neghiobul ala de Darl Coplin şi-a petrecut jumătate de noapte cerându-mi să îi scot pe jupâneasa Moiraine şi pe jupân Lan din han, şi chiar din sat, ca şi cum satul ar mai exista dacă ei ar fi plecat.
Rand nu asculta discuţia decât pe jumătate, dar aceasta ultimă frază îl îmboldi să vorbească:
— Şi ce anume au făcut?
— Păi, ea a făcut să fulgere din senin, răspunse jupân al’Vere. A îndreptat fulgerul drept spre troloci. Ai văzut copacii distruşi. Nici trolocii nu au dus-o mai bine.
— Moiraine? întrebă Rand neîncrezător, iar Starostele încuviinţă.
— Jupâneasa Moiraine. Iar jupân Lan parcă era un vârtej cu sabia aia a lui. Ce sabie? El însuşi era arma şi îl găseai în zece locuri odată, sau cel puţin aşa părea. Arde-m-ar focul, dar tot nu mi-ar veni să cred dacă nu aş putea ieşi şi vedea cu ochii mei… îşi trecu o mână peste capul chel. Tocmai începeau vizitele de Noaptea Iernii. Aveam toţi braţele pline de daruri şi de prăjituri cu miere şi minţile tulburate de vin, când câinii au prins a mârâi şi deodată cei doi s-au năpustit afară din han şi au luat-o la fugă prin sat, strigând ceva despre troloci. Am crezut că băuseră prea mult vin. La urma urmei… troloci? Apoi, înainte ca vreunul dintre noi să înţeleagă ce se întâmplă, acele… acele creaturi erau lângă noi pe uliţe, spintecând oamenii cu săbiile, dând foc la case, urlând de îţi îngheţa sângele în vine.
Scoase un zgomot ce îi arăta dezgustul.
— N-am făcut decât să fugim, ca găinile când intră vulpea în coteţ, până în momentul în care jupân Lan ne-a mai dat curaj.
— Nu e nevoie să fii atât de aspru, glăsui Thom. Ai făcut tot ce se putea. Nu toţi trolocii care zac acum acolo au fost răpuşi de unul din ei doi.
— Hmm, da, e adevărat.
Jupân al’Vere se cutremură.
— Cu toate astea e aproape de necrezut. O femeie Aes Sedai în Emond’s Field. Şi jupân Lan care e Străjer.
— O Aes Sedai? murmură Rand. Nu se poate. Am vorbit cu ea. Nu este… Nu…
— Credeai că sunt însemnate? replică Starostele cu o strâmbătură. Credeai că au scris „Aes Sedai” pe spate sau „Primejdie, nu vă apropiaţi”? Se izbi deodată cu mâna peste frunte. O Aes Sedai. Sunt un prost bătrân, nu gândesc limpede. Există o şansă, Rand, dacă vrei să încerci. Nu pot să-ţi spun să faci asta şi nici măcar nu ştiu dacă, în locul tău, aş avea curajul să o fac.
— O şansă? întrebă Rand. Orice, atâta vreme cât poate să-i fie de ajutor…
— Femeile Aes Sedai pot să vindece, Rand. Arde-m-ar focul, băiete, doar ai auzit poveştile. Tămăduiesc şi atunci când leacurile dau greş. Menestrelule, ar fi trebuit să îţi dai seama mai repede decât mine. Poveştile Menestrelilor sunt pline de femei Aes Sedai. De ce nu ai vorbit fără înconjur, în loc să mă laşi să bâjbâi?
— Nu sunt de prin părţile astea, răspunse Thom, uitându-se cu jind la pipa neaprinsă, iar cumătrul Coplin nu este singurul care nu vrea să aibă de a face cu femeile Aes Sedai. Era mai bine ca ideea să vină de la dumneata.
— O Aes Sedai, murmură Rand, încercând să facă chipul femeii care îi zâmbise să se potrivească oarecum cu poveştile.
Să fii ajutat de o Aes Sedai era uneori mai rău decât să nu primeşti niciun fel de ajutor, cel puţin aşa spuneau poveştile; era ca otrava în plăcintă, iar darurile lor ascundeau întotdeauna o capcană, ca momeală pentru peşte. Deodată banul din buzunar, banul pe care i-l dăduse Moiraine, părea un cărbune încins. Se stăpânii cu greu să nu şi-l smulgă din buzunar şi să îl arunce pe fereastră.
— Nimeni nu vrea să aibă de a face cu femeile Aes Sedai, băiete, vorbi Starostele încetişor. Nu văd ce altceva putem face, dar totuşi nu e o hotărâre uşoară. Nu pot să hotărăsc eu în locul tău, însă am văzut-o pe jupâneasa Moiraine făcând numai bine… Probabil că ar trebui să îi spun Moiraine Sedai. Câteodată – se uită cu subînţeles la Tam – trebuie să-ţi încerci norocul, chiar dacă nu ai prea mulţi sorţi de izbândă.
— Unele poveşti sunt exagerate, într-un fel, adăugă Thom, ca şi cum cineva i-ar fi smuls cuvintele din gură cu cleştele. Unele dintre ele. În plus, băiete, ce altceva poţi face?
— Nimic, oftă Rand.
Tam nu se mişcase deloc; avea ochii afundaţi în orbite, ca şi cum ar fi zăcut de o săptămână.
— O… o să merg la ea.
— De partea cealaltă a podurilor, îl lămuri Menestrelul, acolo unde… se descotorosesc de trolocii morţi. Dar ai grija, băiete. Femeile Aes Sedai fac ceea ce fac din pricini numai de ele ştiute, care nu sunt neapărat cele pe care le crede lumea.
Ultimele cuvinte le strigă în urma lui Rand, care se şi năpustise afară pe uşă. Trebuia să ţină plăselele sabiei pentru ca teaca să nu-i se încurce printre picioare în timp ce fugea, dar nu avea timp să şi-o scoată. Tropăi în jos pe scări, apoi se repezi afară din han, uitând pentru moment de oboseală. Dacă exista vreo şansă, oricât de mică, să-l salveze pe Tam, era destul ca să-l facă să-şi biruie istovirea de după o noapte de nesomn, cel puţin pentru o vreme. Nu voia să se gândească nici la faptul că şansa era legată de o femeie Aes Sedai şi nici la preţul pe care va trebui să îl plătească. Cât despre a se găsi de adevăratelea faţă în faţă cu o Aes Sedai… Trase adânc aer în piept şi încercă să se mişte mai iute.
Rugurile se aflau mult dincolo de ultimele case dinspre miazănoapte, pe partea dinspre Pădurea de la Apus a drumului care ducea la Dealul Străjii. Vântul purta coloanele negre şi unsuroase de fum departe de sat, dar, chiar şi aşa, un miros îngreţoşător de dulce, ca mirosul de la o bucată de carne lăsată ceasuri la rând pe frigare, umplea aerul. Rand îşi astupă nările din cauza miasmei, iar când îşi dădu seama de unde venea i se puse un nod în gât. Iată la ce erau bune rugurile de Bel Tine. Oamenii care aveau grijă de foc îşi acoperiseră nasul şi gura cu bucăţi de pânză, dar, după cum se strâmbau, era limpede că nu era îndeajuns că umeziseră cârpele cu oţet. Chiar dacă oţetul alunga duhoarea, ştiau că duhoarea este încă acolo, şi ştiau ce anume fac.
Doi bărbaţi dezlegau curelele hamului unui impunător cal Dhurran din jurul gleznelor unui troloc. Lan, care stătea ghemuit lângă hoit, dăduse pătura la o parte cât să iasă la iveală umerii trolocului şi capul cu bot de capră. În timp ce Rand se apropia cu paşi mărunţi şi repezi, Străjerul desfăcu un însemn de metal de pe umărul cu ţepi al cămăşii de zale negre care acoperea trupul trolocului – un trident smălţuit de culoarea sângelui.