— Pot să rămân? o întrebă Rand pe Moiraine, deşi ea nu părea să remarce decât prezenţa lui Tam.
Bran îl strânse mai puternic de umăr, dar Rand nu îl luă în seamă.
— Te rog! N-o să te stânjenesc. Nici n-o să ştii că sunt aici. Este tatăl meu, adaugă el, cu o înverşunare care îl surprinse şi care îl făcu pe Staroste să caşte ochii de uimire.
Spera că îi vor pune înverşunarea pe seama oboselii sau a încordării pricinuite de faptul că avea de a face cu o Aes Sedai.
— Da, da, rosti Moiraine, nerăbdătoare.
Îşi azvârlise neglijent mantia şi toiagul pe singurul scaun din cameră, şi acum îşi sufleca mânecile rochiei, dezgolindu-şi braţele până la cot. Toată atenţia îi era concentrată asupra lui Tam, chiar şi atunci când vorbea.
— Stai acolo. Şi tu, Lan.
Făcu un gest vag înspre o bancă lungă de lângă perete. Îşi plimbă încetişor privirea de a lungul corpului lui Tam, de la picioare până la cap, dar Rand avea senzaţia intensă că într-un fel se uita dincolo de el.
— Puteţi vorbi, dacă vreţi, dar încet, continuă ea absentă. Acum du-te, jupân al’Vere. Suntem în camera unui bolnav, nu la sfat. Vezi să nu fiu deranjată.
Starostele mormăi ceva în barbă, fireşte nu într-atât de tare încât să îi atragă atenţia, îl strânse din nou pe Rand de umăr, apoi, supus, chiar dacă fără tragere de inimă, închise uşa în spatele lui.
Murmurând ceva pentru sine, Moiraine se lăsă în genunchi lângă pat şi îşi puse încetişor mâinile pe pieptul lui Tam. Închise ochii şi, vreme îndelungată, nu se mişcă şi nu scoase niciun sunet.
În poveşti, minunile înfăptuite de femeile Aes Sedai erau întotdeauna însoţite de fulgere şi de bubuituri de tunet sau de alte semne care să arate că se petreceau fapte nemaiauzite şi să vădească prezenţa unor puteri neînchipuite. Puterea. Puterea Supremă ţâşnind din Adevăratul Izvor, care făcea să se învârtească Roata Timpului. Dar Rand refuza să se gândească la asta, la faptul că Tam avea de a face cu Puterea, că el însuşi se afla în încăperea unde ar putea fi folosită Puterea. Era deja îndeajuns de rău că se afla în acelaşi sat. Totuşi, după câte îşi dădea el seama, se prea putea ca Moiraine să fi adormit. Dar i se părea că Tam respiră mai uşor. Trebuie că Moiraine făcea totuşi ceva. Era atât de cufundat în gânduri, încât tresări când Lan îi vorbi încetişor:
— Ai o sabie splendidă. Are cumva şi un bâtlan pe tăiş?
Rand se uită o clipă la Străjer, nepricepând despre ce vorbea. În vâltoarea tocmelii cu o Aes Sedai uitase cu totul de sabia lui Tam. Nu mai părea atât de grea.
— Da, are. Ce face Moiraine Sedai?
— Nu mă aşteptam să găsesc o sabie cu bâtlan pe tăiş într-un astfel de loc, spuse Lan.
— E a tatălui meu.
Aruncă o privire spre sabia lui Lan, ale cărei plăsele de-abia se vedeau ieşind de sub mantie; cele două săbii erau foarte asemănătoare, doar că pe cea a Străjerului nu se vedea niciun bâtlan. Îşi îndreptă din nou privirea spre pat. Tam respira într-adevăr mai uşor şi nu mai hârâia. Era sigur de asta.
— A cumpărat-o cu multă vreme în urmă.
— E ciudat ca un păstor să cumpere aşa ceva.
Rand se uită pieziş la Lan. dacă un străin i-ar fi pus întrebări despre sabie, ar fi însemnat că îşi vâră nasul în treburile lui. Dacă însă un Străjer făcea acelaşi lucru… Cu toate aceasta, simţi nevoia să spună ceva.
— Din câte ştiu nu s-a servit niciodată de ea. Spunea că nu e de niciun folos. Cel puţin până aseară. Nici nu ştiusem că o are.
— Zicea că nu e de niciun folos? Nu cred că a gândit întotdeauna aşa. Lan atinse în treacăt cu un deget teaca sabiei de la brâul lui Rand. Sunt locuri unde bâtlanul este însemnul celui mai iscusit dintre luptătorii cu sabia. Sabia asta trebuie că a străbătut un drum neobişnuit ca să ajungă în mâinile unui păstor din Ţinutul celor Două Râuri.
Rand ignoră întrebarea nerostită. Moiraine tot nu se mişcase. Oare făcea ceva? Se înfioră şi îşi frecă braţele, ca de frig. Nu era sigur că voia să ştie ce anume făcea o Aes Sedai.
Apoi îi trecu şi lui prin cap o întrebare, una pe care nu voia să o rostească, dar la care aştepta un răspuns.
— Starostele…
Îşi drese glasul şi respiră adânc.
— Starostele a spus că, dacă a mai rămas ceva din sat, asta e datorită dumitale şi lui Moiraine. Se sforţă să se uite la Străjer. dacă-ţi s-ar fi vorbit despre un om din pădure… Un bărbat care înspăimânta oamenii doar uitându-se la ei… ţi-ar fi fost de vreun folos? Un bărbat al cărui cal nu face niciun zgomot şi căruia vântul nu îi umflă mantia. Ţi-ai fi dat seama ce urmează să se întâmple? dacă-ţi s-ar fi vorbit despre el, aţi fi putut, dumneata şi Moiraine Sedai, împiedica această nenorocire?
— Nu fără ajutorul a şase dintre suratele mele, răspunse Moiraine, şi Rand tresări.
Era încă îngenuncheată lângă pat, dar nu mai ţinea mâinile pe Tam; se întoarse ca să se uite la cei doi de pe bancă. Nu ridică glasul, dar privirea ei îl ţintui pe Rand la perete.
— Dacă atunci când am plecat din Tar Valon aş fi ştiut că voi găsi aici troloci şi Myrddraali, aş fi adus cu mine şase dintre ele, ba chiar douăsprezece; chiar dacă ar fi trebuit să le târăsc până aici. Singură fiind, să fi ştiut cu o lună înainte, şi tot nu ar fi însemnat mare lucru. Pesemne că nu mi-ar fi fost de niciun folos. De unul singur nu poţi face prea multe, chiar dacă ceri ajutorul Puterii Supreme, iar aseară erau probabil mai bine de o sută de troloci răspândiţi prin părţile acestea. O ceată întreagă.
— Dar tot ar fi fost bine de ştiut, rosti Lan, tăios, iar tăişul vorbelor era îndreptat spre Rand. Când anume l-ai văzut, şi unde?
— Acum nu mai are importanţă, spuse Moiraine. Nu vreau ca băiatul să se simtă vinovat de ceva pentru care nu este răspunzător. Eu sunt la fel de vinovată. Blestematul de corb de ieri, felul în care se purta, ar fi trebuit să îmi dea de gândit. Şi ţie, de altfel, vechiul meu prieten. Plescăi din buze, furioasă. Am avut atâta încredere în mine, încât am devenit îngâmfată; eram sigură că nu se poate ca pecetea Celui Întunecat să fi ajuns până aici. Nu într-atât, nu încă. Eram atât de sigură…
Rand clipi.
— Corbul? Nu înţeleg.
— Mâncătorii de hoituri.
Gura lui Lan se strâmbă în semn de dezgust.
— Iscoadele Celui Întunecat îşi găsesc adesea ajutoare printre creaturile care se hrănesc cu moarte. Mai ales corbi şi ciori. Câteodată, în oraşe, şi şobolani.
Rand fu străbătut de un fior. Corbi şi ciori ca ajutoare ale Celui Întunecat? Acum erau corbi şi ciori peste tot. „Pecetea Celui Întunecat”, spusese Moiraine. Cel Întunecat era tot timpul prezent – iar Rand ştia asta –, dar dacă încercai să păşeşti în Lumină, să duci o viaţă dreaptă şi nu îi rosteai numele, nu îţi putea face niciun rău. Asta era ceea ce credea toată lumea, ceea ce învăţai odată cu laptele pe care îl sugeai de la mamă. Dar Moiraine părea să spună că…
Privirea i se opri asupra lui Tam şi orice alt gând îi ieşi din cap. Faţa tatălui său era evident mult mai puţin congestionată decât înainte, iar respiraţia părea aproape normală. Rand ar fi sărit în picioare dacă Lan nu l-ar fi apucat de braţ.
— Ai izbutit!
Moiraine dădu din cap şi oftă.
— Nu încă. Sper că e doar o chestiune de timp. Armele trolocilor sunt făurite în fierăriile din valea numită Thakan’ dar, chiar pe povârnişurile muntelui Shayol Ghul. Unele dintre ele se infestează în acel loc. Metalul poartă în el stigmatul răului. Săbiile infestate fac răni care nu se vindecă singure sau care provoacă febre ucigătoare, boli ciudate, fără de leac. Am alinat durerea tatălui tău, dar pecetea, infecţia e încă în el. Lăsată de capul ei, infecţia va răbufni din nou şi îl va nimici.