— Dar nu o vei lăsa de capul ei.
Cuvintele lui Rand erau pe jumătate rugătoare, pe jumătate poruncitoare. Fusese cât se poate de surprins de faptul că îi vorbise astfel unei Aes Sedai, dar Moiraine părea că nu băgase de seamă tonul lui.
— Nu voi face asta, încuviinţă ea simplu. Sunt foarte obosită, Rand. De aseară nu am avut răgaz să mă odihnesc. Nu ar avea nici o importanţă, dar pentru felul ăsta de caznă… Ăsta – scoase o legăturică de mătase din pungă – este un angreal. Văzu expresia feţei lui Rand. Deci ai auzit despre angreal. Bine.
Rand se dădu instinctiv înapoi, îndepărtându-se de ea şi de obiectul pe care ea îl ţinea în mână. Unele poveşti aminteau de angreali, acele relicve ale Vârstei Legendelor pe care femeile Aes Sedai le foloseau pentru a înfăptui cele mai mari minuni. Fu uimit văzând că Moiraine scoate la iveală o figurină de fildeş neted, ajunsă cafeniu închis odată cu trecerea timpului. Nu mai mare de o palmă, înfăţişa o femeie în veştminte cu falduri şi cu părul lung revărsându-i-se peste umeri.
— Am pierdut priceperea de a-i face, glăsui Moiraine. Atât de mult s-a pierdut, şi mă tem că pentru totdeauna. Au rămas atât de puţini, încât Suprema Înscăunată Amyrlin aproape că nu mi-a îngăduit să-l iau pe acesta. Este bine pentru Emond’s Field şi pentru tatăl tău că în cele din urmă s-a învoit. Dar nu trebuie să speri prea mult. Acum, avându-l la îndemână, nu pot face mai mult decât aş fi putut face ieri fără el, iar infecţia este puternică. A avut timp să coacă.
— Îl poţi ajuta, spuse Rand cu ardoare. Ştiu că poţi.
Moiraine schiţă un zâmbet slab, o simplă arcuire a buzelor.
— O să vedem.
Apoi se întoarse din nou spre Tam. Puse o mână pe fruntea lui. În mâna cealaltă, făcută căuş, ţinea figurina de fildeş. Închise ochii, iar chipul ei căpătă o expresie de concentrare. Părea că de-abia mai respiră.
— Călăreţul despre care vorbeai, şopti Lan, cel care te-a înspăimântat, era cu siguranţă un Myrddraal.
— Un Myrddraal! exclamă Rand. Dar Pieriţii au douăzeci de picioare înălţime şi…
Cuvintele i se stinseră când văzu zâmbetul posac al lui Lan.
— Câteodată, păstorule, poveştile fac lucrurile să pară mai mari decât sunt de fapt. Crede-mă pe cuvânt, lumea e destul de măreaţă când vine vorba de un Jumate-Om. Jumate-Om, Pândarul, Pieritul, Umbrărâu; numele depinde de ţinutul în care te afli, dar toate înseamnă acelaşi lucru: Myrddraal. Pieriţii sunt din seminţia trolocilor, o întoarcere aproape până la materia omeneasca pe care au folosit-o Stăpânii Spaimei ca să-i zămislească pe troloci. Aproape. Căci, dacă pornirile omeneşti sunt mai puternice, mai puternic este şi stigmatul răului care îi sluţeşte pe troloci. Un Jumate-Om are un anumit fel de puteri, cele care izvorăsc de la Cel Întunecat. Doar cea mai slabă dintre femeile Aes Sedai nu ar izbuti să se măsoare cu un Pierit, dacă ar lupta unul împotriva celuilalt, dar mulţi oameni curajoşi şi de nădejde au fost răpuşi de Pieriţi. De la războaiele care au pus capăt Vârstei Legendelor, de când Rătăciţii au fost închişi, ei sunt creierul care le spune cetelor de troloci unde să lovească. În vremea războaielor troloce, Jumate oamenii au fost cei care i-au condus pe troloci în luptă, la porunca Stăpânilor Spaimei.
— M-a înfricoşat, şopti Rand cu glas stins. Doar s-a uitat la mine şi…
Se înfioră.
— Nu trebuie să îţi fie ruşine, păstorule. Şi pe mine mă înspăimântă. Am văzut bărbaţi care fuseseră toată viaţa soldaţi încremenind când vedeau un Jumate-Om, precum o pasăre care se trezeşte faţă în faţă cu un şarpe. La miazănoapte, în Ţinuturile de la Hotar, de a lungul Manei Pustiitoare, este o vorbă: privirea unui Făr’-de-Ochi înseamnă groază.
— Făr’-de-Ochi? întrebă Rand, iar Lan încuviinţă.
— Myrddraalii văd ca vulturii, în întuneric sau la lumina zilei, dar nu au ochi. Puţine lucruri sunt mai primejdioase decât să te găseşti faţă în faţă cu un Myrddraal. Eu şi Moiraine Sedai am încercat să îl ucidem pe cel care a fost aici aseară, dar de fiecare dată am dat greş. Jumate-Oamenii împărtăşesc norocul Celui Întunecat.
Rand înghiţi ca să îşi stăpânească emoţia.
— Unul dintre troloci mi-a spus că Myrddraalul voia să-mi vorbească. Nu ştiam ce înseamnă asta.
Lan ridică brusc capul; căutătura ochilor lui albaştri era ca de gheaţă.
— Ai vorbit cu un troloc?
— Nu tocmai, îngăimă Rand.
Lan îl ţintuia cu privirea.
— El a vorbit cu mine. Mi-a spus că n-o să-mi facă niciun rău şi că Myrddraalul vrea să-mi vorbească. Apoi a încercat să mă omoare.
Îşi umezi buzele şi îşi trecu mâna peste pielea noduroasa a plăselelor sabiei. Îl lamuri, în propoziţii scurte şi chinuite, cum se întorsese la fermă.
— Dar l-am omorât eu pe el, încheie Rand. De fapt, din întâmplare. S-a năpustit spre mine, şi eu aveam sabia în mână.
Chipul lui Lan se înmuie, dacă se poate spune că stânca se înmoaie.
— Chiar şi aşa, e un lucru demn de a fi povestit, păstorule. Până aseară, puţini erau oamenii de la miazăzi de ţinuturile de la Hotar care ar fi putut spune că au văzut vreodată un troloc; cu atât mai puţin că ar fi ucis vreunul.
— Şi încă şi mai puţini cei care au răpus un troloc singuri şi fără niciun fel de ajutor, adăugă Moiraine, cu un glas istovit. Am terminat, Rand. Lan, ajută-mă să mă ridic.
Străjerul se grăbi să ajungă lângă ea, dar nu fu mai iute decât Rand, care se năpusti spre pat. Pielea lui Tam nu mai ardea la atingere, dar faţa îi era palidă, gălbejită, ca şi cum ar fi petrecut prea multă vreme departe de căldura soarelui. Avea în continuare ochii închişi, dar răsufla adânc, normal, ca o persoană care doarme.
— O să fie bine acum? întrebă Rand neliniştit.
— Dacă se odihneşte, da, spuse Moiraine. Câteva săptămâni în pat şi va fi din nou ca mai înainte.
Păşea şovăitor, în ciuda faptului că îl ţinea pe Lan pe braţ. Străjerul dădu la o parte mantia şi toiagul de pe perna scaunului ca să îi facă loc să stea, iar Moiraine se aşeză cu un oftat. Încet, cu grijă, înveli din nou angrealul şi îl puse la loc în pungă.
Lui Rand îi tremura tot corpul; îşi muşcă buzele ca să se abţină să nu râdă. În acelaşi timp se văzu nevoit să-şi ducă mâna la ochi ca să îşi şteargă lacrimile.
— Mulţumesc.
— În timpul Vârstei Legendelor, continuă Moiraine, unele femei Aes Sedai puteau să facă din nou viaţa şi sănătatea să revină, dacă mai rămăsese o scânteie, cât de mică. Însă vremurile acelea au trecut – pesemne pentru totdeauna. S-au pierdut atât de multe, nu numai priceperea de a face angreali. Se puteau face atâtea lucruri la care acum nici nu îndrăznim să visăm, asta în caz că ne mai amintim de ele. Acum suntem mult mai puţine. Unele haruri s-au pierdut de tot, iar multe dintre cele care au rămas par mai lipsite de tărie. E drept că trupul are nevoie atât de viaţă, cât şi de vigoare. Altminteri nici cea mai înzestrată dintre noi nu poate face nimic întru Tămăduire. Din fericire, tatăl tău este un bărbat puternic, atât la trup, cât şi la minte. Deocamdată şi-a folosit mare parte din forţe luptând să supravieţuiască, iar acum nu îi mai rămâne decât să-şi le recapete. Asta o să ia ceva timp, dar infecţia a trecut.
— Nu te voi putea răsplăti niciodată, îi spuse Rand, fără să îşi ia ochii de la Tam, dar voi face orice pentru dumneata. Absolut orice.
Îşi aduse aminte cum vorbiseră despre preţ şi despre promisiunea pe care o făcuse. Îngenunchind lângă Tam, vorbea chiar mai serios decât înainte, dar tot nu îi era uşor să se uite la ea.