O imagine îi juca lui Rand în faţa ochilor: Emond’s Field preschimbat în cenuşă. Toate fermele arse. Şi Dealul Străjii, şi Deven Ride, şi Taren Ferry. Numai sânge şi cenuşă peste tot.
— Nu, exclamă, şi se simţi de parcă s-ar fi rupt ceva înăuntrul lui. De asta trebuie să plec, nu-i aşa? Trolocii nu vor veni înapoi dacă eu nu sunt aici. O ultima rămăşiţă de încăpăţânare îl făcu să adauge: Dacă într-adevăr pe mine mă caută.
Moiraine ridică din sprâncene, ca şi cum ar fi fost surprinsă că Rand încă nu era convins, dar Lan stărui:
— Eşti gata să faci rămăşag pe sat, păstorule? Pe întregul tău ţinut?
Încăpăţânarea lui Rand se mistui.
— Nu, spuse din nou şi din nou simţi un gol înăuntrul său. Perrin şi Mat trebuie să plece şi ei, nu-i aşa?
Să părăsească Ţinutul celor Două Râuri. Să-şi părăsească tatăl şi casa. Cel puţin tatăl lui se va face bine. Cel puţin va putea să-l audă spunând că tot ce se întâmplase pe Calea Carierei fusese o nerozie.
— Cred că am putea merge la Baerlon, sau chiar la Caemlyn. Am auzit că în Caemlyn sunt mai mulţi oameni decât în întregul Ţinut al celor Două Râuri. Acolo am fi la adăpost.
Încercă să râdă, dar râsul îi sună cavernos.
— Mai demult visam să văd Caemlyn. Nu m-am gândit însă niciodată că se va întâmpla să merg acolo.
Tăcură o vreme, după care Lan îl sfătui:
— Nu m-aş bizui pe Caemlyn ca adăpost. Dacă Myrddraalii vor într-adevăr să te prindă, vor găsi cum. Zidurile nu sunt o piedică pentru un Jumate-Om. Şi ai fi neghiob să nu crezi că vor să te prindă.
Rand crezuse că mai disperat de atât nu poate fi, dar la aceste cuvinte se prăbuşi şi mai adânc.
— Există un loc unde poţi fi la adăpost, începu Moiraine încetişor, iar Rand ciuli urechile. În Tar Valon ai fi printre Aes Sedai şi Străjeri. Chiar şi în timpul războaielor troloce forţelor Celui Întunecat le-a fost teamă să atace Zidurile Strălucitoare. Singura dată când au încercat a fost cea mai mare înfrângere a lor. Şi în Tar Valon se găseşte toată cunoaşterea dobândită de noi, femeile Aes Sedai, de la Vremea Nebuniei încoace. Unele frânturi există încă din Vârsta Legendelor. Tar Valon este singurul loc unde poţi afla de ce eşti căutat de către Myrddraali. De ce eşti căutat de Părintele Minciunii. Măcar atât îţi pot promite.
Călătoria până la Tar Valon aproape că depăşea închipuirea lui Rand. O călătorie spre un loc unde va fi înconjurat de femeile Aes Sedai. Fireşte, Moiraine îl tămăduise pe Tam, sau cel puţin aşa părea, dar mai erau şi toate poveştile pe care le auzise. Destul că se găsea în aceeaşi încăpere cu o femeie Aes Sedai; dar să trăiască în Tar Valon, înconjurat de ele… Iar Moiraine încă nu-şi ceruse răsplata. Era întotdeauna un preţ care trebuia plătit, aşa spuneau poveştile.
— Cât o să doarmă tata? întrebă el în cele din urmă. Eu… trebuie să-i spun… Nu se poate să se trezească şi să vadă că am plecat.
I se păru că îl auzi pe Lan scoţând un oftat de uşurare. Se uită atent la Străjer, dar chipul lui Lan era la fel de lipsit de expresie ca întotdeauna.
— Nu cred să se trezească înainte să plecăm, zise Moiraine. Vreau să pornim de îndată ce se va fi lăsat întunericul. Chiar şi o singură zi de întârziere poate fi fatală. Ar fi mai bine dacă i-ai scrie câteva cuvinte.
— La noapte? întrebă Rand neîncrezător, iar Lan încuviinţă.
— Jumate-Om Myrddraalul o să-şi dea seama curând că am plecat. Nu e nevoie să-i înlesnim sarcina mai mult decât trebuie.
Rand îşi făcu de lucru cu păturile care îl acopereau pe Tam. Era drum lung până în Tar Valon.
— Atunci… Atunci, aş face mai bine să mă duc să-i caut pe Mat şi pe Perrin.
— O să am eu grija de asta.
Moiraine se ridică sprintenă în picioare şi îşi luă mantia cu o energie brusc recăpătată. Îi puse mâna pe umăr, iar Rand se strădui din toate puterile să nu facă un pas înapoi. Nu-l apăsă tare, dar era o strânsoare de fier care îl ţinea prizonier, ca un şarpe ţintuit între dinţii unei furci.
— Ar fi mai bine dacă n-am vorbi despre toate astea cu alţii. Înţelegi? Cei care au scrijelit Colţul Dragonului pe poarta hanului ne-ar putea pricinui necazuri dacă ar şti.
— Înţeleg.
Rand răsuflă uşurat când Moiraine îşi luă mâna de pe umărul lui.
— O să o rog pe jupâneasa al’Vere să-ţi aducă ceva de mâncare, continua ea, ca şi cum nu ar fi observat reacţia pe care o avusese Rand. Apoi trebuie să dormi. E un drum anevoios chiar dacă eşti odihnit.
Uşa se închise în urma lor, iar Rand rămase în picioare, uitându-se înspre Tam; privindu-l, dar nevăzând nimic. Până în acea clipă nici nu conştientizase faptul că satul era parte din el, tot aşa cum el era parte din sat. Îşi dădea acum seama, pentru că ştia ce anume se rupsese înăuntrul lui. Acum era despărţit de sat. Păstorul Nopţii îl căuta. Părea cu neputinţă – nu era decât un fermier –, dar trolocii veniseră cu adevărat, iar Lan avea dreptate în privinţa unui lucru: nu putea pune în primejdie satul doar pentru că spera că Moiraine se înşela. Nici măcar nu putea vorbi cu cineva. Din partea Coplinilor nu te puteai aştepta decât la necazuri dacă ar fi aflat una ca asta. Trebuia să se încreadă într-o femeie Aes Sedai.
— Ai face bine să nu-l trezeşti, spuse jupâneasa al’Vere, după ce Starostele închise uşa în spatele lui şi al nevestei sale.
Din tava acoperita cu un ştergar pe care o ducea ieşeau aburi, răspândind un miros îmbietor. O puse pe scrinul de lângă perete, apoi, cu hotărâre, îl îndepărtă pe Rand de pat.
— Jupâneasa Moiraine mi-a spus de ce are Tam nevoie, îi vorbi ea blând, dar nu mi-a zis şi că ar trebui să cazi peste el de oboseală. Ţi-am adus ceva de mâncare. Vezi să nu se răcească.
— Aş vrea să nu-i mai spui aşa, se răsti Starostele arţăgos. Se cuvine să îi spui Moiraine Sedai; altfel ar putea să se înfurie.
Jupâneasa al’Vere îl mângâie pe obraz.
— Lasă asta în grija mea. Am discutat îndelung cu ea. Şi nu vorbi tare. Dacă îl trezeşti pe Tam, va trebui să ne dai socoteală, mie şi lui Moiraine Sedai. Scoase în evidenţă rangul lui Moiraine într-un fel care făcea insistenţa lui Bran să pară prostească. Daţi-vă amândoi la o parte din calea mea.
Zâmbind drăgăstos soţului său, se întoarse spre pat şi spre Tam.
Jupân al’Vere se uită nemulţumit la Rand.
— Este o Aes Sedai. Jumătate din femeile din sat se poartă ca şi cum ar face parte din Soborul Femeilor, iar cealaltă jumătate, ca şi cum ar fi un troloc. Nici uneia dintre ele nu pare a-i trece prin cap că trebuie să fii cu băgare de seamă în preajma unei Aes Sedai. E drept că bărbaţii se uita în continuare chiorâş la ea, dar cel puţin ei nu fac nimic care să-i poată stârni mânia.
„Cu băgare de seama”, îşi spuse Rand. Nu era timpul pierdut ca să înceapă să fie cu băgare de seamă.
— Jupân al’Vere, începu el încetişor, ştii cumva câte ferme au fost atacate?
— N-am auzit decât de două, printre care şi a voastră. Starostele făcu o pauză, încruntat, apoi ridică din umeri. Când vezi tot ce s-a întâmplat aici, parcă e prea puţin. Ar trebui să mă bucur că e aşa, dar… Ei bine, s-ar putea să mai auzim şi de altele până diseară.
Rand oftă. Nu era nevoie să întrebe despre ce ferme era vorba.
— Aici, în sat, au… Vreau să zic, se ştie ce căutau?
— Ce căutau, băiete? Nu ştiu dacă urmăreau ceva anume, poate doar să ne omoare pe toţi. A fost aşa cum îţi spuneam. Câinii lătrau, iar Moiraine Sedai şi Lan alergau pe uliţe, apoi cineva a strigat că fierăria şi casa lui jupân Luhhan sunt în flăcări. Casa lui Abell Cauthon a fost cuprinsă de vâlvătăi – iar asta a fost un lucru ciudat, căci casa asta se află aproape în mijlocul satului. În orice caz, după aceea i-am văzut pe troloci printre noi. Nu, nu cred să fi căutat ceva anume.