Scoase pe neaşteptate un hohot de râs răguşit, dar se opri, aruncând o privire precaută spre nevastă; ea însă nu-şi dezlipi ochii de la Tam.
— La drept vorbind, continuă el cu glas mai scăzut, păreau aproape la fel de nedumeriţi ca noi. Mă îndoiesc sincer că se aşteptau să găsească o Aes Sedai şi un Străjer pe aici.
— Nici eu nu cred, întări Rand cu o strâmbătură.
Dacă Moiraine spusese adevărul cu privire la asta, atunci probabil că spusese adevărul şi cu privire la toate celelalte. O clipă se gândi să ceară sfatul Starostelui, dar era clar că jupân al’Vere nu ştia mai multe despre femeile Aes Sedai decât oricine altcineva din sat. Mai mult, se codea să îi spună până şi Starostelui ceea ce se petrecea – ceea ce spunea Moiraine că se petrece. Nu era sigur de ce se temea mai mult: ca Starostele să-şi bată joc de el sau să-l creadă. Îşi frecă degetul mare de plăselele sabiei lui Tam. Tatăl său umblase prin lume; pesemne că ştia mai multe despre femeile Aes Sedai decât Starostele. Dar dacă Tam ieşise într-adevăr din Ţinutul celor Două Râuri, atunci poate că tot ce spusese în Pădurea de la Apus… îşi trecu mâinile prin păr, încercând să-şi alunge astfel de gânduri.
— Ai nevoie de somn, băiete, spuse Starostele.
— Da, aşa e, adăugă jupâneasa al’Vere. Mai că nu cazi din picioare de oboseală.
Rand se uită la ea, clipind nedumerit. Nici măcar nu-şi dăduse seama că jupâneasa plecase de lângă tatăl său. Avea într-adevăr nevoie să doarmă. Numai gândul la somn îl făcea să caşte.
— Poţi dormi în patul din odaia de alături, spuse Starostele. Am făcut deja focul.
Rand se uită la tatăl său. Tam dormea încă adânc, iar asta îl făcu să caşte din nou.
— Aş prefera să rămân aici, dacă n-aveţi nimic împotrivă. Ca să fiu lângă el când se trezeşte.
Chestiunile legate de camera bolnavului ţineau de teritoriul jupânesei al’Vere, iar Starostele o lăsă pe ea să hotărască. Jupâneasa şovăi o clipă, apoi încuviinţă.
— Dar să-l laşi să se trezească singur. Dacă-i tulburi somnul…
Rand încerca să spună ca va face întocmai, dar vorbele i se încâlciră într-un alt căscat. Jupâneasa dădu din cap, zâmbind.
— O să adormi şi tu cât ai bate din palme. Dacă vrei să rămâi aici, ghemuieşte-te lângă foc. Şi bea puţin din fiertura asta de vacă înainte să adormi.
— Aşa o să fac, răspunse Rand. S-ar fi învoit să facă orice, atâta vreme cât putea rămâne în odaie. Şi n-o să-l trezesc.
— Să nu care cumva să faci una ca asta, îl preveni jupâneasa al’Vere, pe un ton neînduplecat, dar nu lipsit de blândeţe. O să-ţi aduc o pernă şi nişte pături.
Când, în cele din urmă, uşa se închise în spatele lor, Rand trase singurul scaun din cameră lângă patul lui Tam şi se aşeză, astfel încât să se poată uita la tatăl său. Fireşte că jupâneasa al’Vere vorbea de somn – îi trosniră fălcile când casca dar nu se putea culca încă. Tam se putea trezi în orice clipă şi poate că nu va rămâne treaz decât puţină vreme. Trebuia să fie acolo când se trezea.
Făcu o strâmbătură şi se răsuci în scaun. Dădu la o parte, cu un gest absent, plăselele sabiei care îi pătrundeau în coaste, încă mai şovăia dacă să povestească sau nu cuiva ceea ce îi spusese Moiraine, dar, la urma urmei, era vorba despre Tam. Era… fără să îşi dea seama, îşi încleştă puternic maxilarele. „Tatăl meu. Îi pot spune tatălui meu orice.”
Se mai răsuci puţin în scaun şi îşi sprijini capul de spătar. Tam era tatăl lui şi nimeni nu îi poruncea ceea ce trebuie şi ceea ce nu trebuie să îi spună tatălui lui. Trebuia doar să rămână treaz până se deştepta Tam. Trebuia…
9
Istorisirile Roţii
Inima lui Rand bătea spărgându-i pieptul în timp ce fugea; se uită abătut la dealurile golaşe din jur. Nu era doar un loc unde primăvara întârzia să vină; aici primăvara nu venise niciodată şi nici nu avea să mai vina vreodată. Nu creştea nimic în pământul rece care îi trosnea sub picioare, nici măcar o bucată de muşchi. Înainta anevoie printre stâncile de două ori mai înalte decât el; pietrele erau acoperite de praf, ca şi cum nu le-ar fi atins niciodată niciun strop de ploaie. Soarele era ca o minge umflată, de culoare sângerie, mai dogoritor decât în cele mai toride zile de vară şi atât de strălucitor, încât îi ardea ochii; stătea nemişcat în căldarea plumburie a cerului, tulburata, cât cuprindeai cu privirea, de spumegarea norilor argintii şi negru intens. Însă, cu tot vârtejul de nori, nici o adiere de vânt nu atingea pământul şi, în pofida soarelui dezolant, aerul încins era tăios, de parcă ar fi fost mijlocul iernii.
Rand se uită de mai multe ori peste umăr în timp ce fugea, dar nu îşi văzu urmăritorii. Numai dealuri sterpe şi crestele întunecate ale munţilor, multe având în vârf fuioare de fum negru, care se ridicau spre cer, contopindu-se cu norii zdrenţuiţi. Cu toate că nu-şi vedea urmăritorii, îi auzea, le auzea urletele, voci guturale ţipând de bucuria vânătorii, urlând de fericire la gândul sângelui care avea să curgă. Troloci. Se apropiau, iar el era la capătul puterilor.
Cu repeziciunea născuta din disperare, se caţără până în vârful unei creste ca o lamă de cuţit, apoi se lăsă în genunchi cu un geamăt. Sub picioarele lui era un perete de stâncă, o coastă abruptă, de o mie de picioare, care ajungea jos într-un mare canion. Pământul era acoperit de o pânză de pâclă fumegândă, iar suprafaţa ei cenuşie şi compactă se rostogolea în valuri întunecate, se rostogolea şi se izbea de peretele de stâncă de sub picioarele lui, dar mai încet decât se mişcă vreodată valurile unui ocean. Petice de ceaţă luceau roşu o clipă, ca şi cum dedesubt ar fi izbucnit deodată focuri vii, apoi s-ar fi stins. Tunetul bubuia în străfundurile văii şi fulgere brăzdau pâcla cenuşie, ridicându-se câteodată spre cer.
Dar nu valea era cea care îi secătuia puterile şi îl făcea neputincios. Din mijlocul aburilor agitaţi ţâşnea un munte, un munte mai înalt decât cei pe care îi văzuse el până atunci în Munţii de Negură, un munte la fel de sumbru ca pierderea oricărei speranţe. Vârful acela pleşuv de stâncă, un pumnal care străpungea înaltul cerului, era izvorul deznădejdii lui. Nu-l mai văzuse, dar îl ştia. Amintirea dispăru cu iuţeala argintului viu când încerca să ajungă la ea, dar era încă acolo. Ştia că era acolo.
Degete nevăzute îl atingeau, îl trăgeau de mâini şi de picioare, încercând să-l ademenească spre munte. Corpul i se chirci, gata să se supună. Mâinile şi picioarele îi înţepeniră, ca şi cum ar fi avut de gând să-şi înfigă degetele în stâncă. Sfori fantomatice i se încolăceau în jurul inimii, trăgându-l, chemându-l spre vârful de munte. Lacrimi începură să îi curgă pe obraji şi se prăbuşi la pământ. Simţea cum îl părăseşte voinţa, ca apa care se scurge dintr-o găleată sparta. Încă puţin şi va merge acolo unde era chemat. Se va supune, va face ceea ce i se va porunci. Deodată descoperi în el un alt sentiment: furia. Să-l împingă, să-l tragă, doar nu era o oaie care trebuia îmboldită să intre în ţarc. Furia i se strânse într-un nod gros şi Rand se agăţă de el aşa cum s-ar fi agăţat de o plută dacă ar fi fost luat de ape.
„Slujeşte-mă”, şopti o voce în liniştea minţii lui. O voce familiară. Era sigur că ar recunoaşte-o dacă ar asculta cu atenţie. „Slujeşte-mă.” Scutură din cap, încercând să scape de vocea din capul lui. „Slujeşte-mă!” Ridică un pumn ameninţător spre munte: